one-flew-over-the-cuckoos-nest-scene

Atunci când toată lumea spune că ești nebun, cum știi că nu e invers? Că nu ești tu singurul întreg la cap într-o lume plină de indivizi cu o doagă lipsă? Și, până la urmă, cum știi că nu toți cei din jurul tău au momente când își pierd simțul realității? Și, de fapt, despre ce realitate e vorba?

Problema cu nebunia în literatură este că, invariabil, îți demonstrează că toți avem câte o gaură metaforică de scurgere: dacă ai scos dopul, o să-ți vezi propria realitate scurgându-se în spirale, în timp ce restul lumii se bălăcește încă într-o cadă plină cu apă fierbinte.

Nebunia în cărți înseamnă, în cel mai fericit caz, doar să fii diferit: Holden Caulfield, din De veghe în lanul de secară, și Esther Greenwood, din Clopotul de sticlă al Sylviei Plath, ar forma o pereche ciudată de adolescenți care nu-s nicidecum nebuni – după standardele noastre. Diferențele uriașe dintre ei și cei din jur i-au izolat, și după cum bine știm, într-o societate sănătoasă elementele care nu se integrează sunt date la o parte. Adolescența a fost mereu prost înțeleasă – iar unui adolescent inteligent o să-i fie cu atât mai greu să nu fie abandonat pe raftul de „excentrici”. Asta dacă nu mai punem la socoteală că e la fel de greu să convingi pe cineva că nu ești nebun, precum e să-l convingi că nu ești beat pe la al șaptelea shot de tequila.

Poate cei mai cunoscuți nebuni din literatură sunt însă cei ai lui Ken Kesey – McMurphy, în special, pentru că, prin felul lui de a fi îi mobilizează pe ceilalți locuitori ai azilului, împotriva surorii Ratched, fără să-și dea seama că societatea n-are niciun interes să-i recupereze pe acești indivizi – doar încearcă obsesiv să-i controleze. Cât despre restul – câți erau cu adevărat nebuni, și câți doar înfricoșați de viață, și de ce presupune de fapt să trăiești? Pentru câți dintre ei azilul nu era decât o cochilie în care puteau să se retragă la adăpostul lipsei de responsabilitate presupuse de eticheta de „cuckoo”?

E interesant cum nebunii moderni fug singuri de realitate – pe când nebunii victorieni, gotici, închiși în poduri și case abandonate, erau aruncați acolo de ceilalți, și transformați în monștri, produse ale lipsei de credință în Dumnezeu, ale vreunui demon sau ale propriilor dorințe și nevoi. S-a tot discutat dacă Bertha Mason, nevasta domnului Rochester, nu era de fapt doar deprimată: o femeie crescută în Jamaica, ce, în multe privințe, îndrăznea să-și trăiască viața bucurându-se de aceleași drepturi ca un bărbat. Printre ele, acela la o viață amoroasă și la a închina un pahar de rom și atunci când lucrurile merg bine, și atunci când merg prost. Pentru Anglia victoriană, Bertha era promiscuă și alcoolică – merita închisă într-un pod.

E interesant de citit, prin urmare, Întinsa mare a sargaselor, de Jean Rhys, unde avem ocazia de a afla cum arată de fapt lumea prin ochii Berthei – deși, din păcate, Charlotte Bronte nu ne-o va spune niciodată, la fel cum Emily Bronte nu ne va putea explica de ce a înnebunit de fapt Catherine în La răscruce de vânturi: din prea multă dragoste pentru Heathcliff sau pentru că a ales calea mai ușoară de a-și trăi viața, că a fost lașă atunci când ar fi fost nevoie să fie curajoasă? Dar Emma Bovary, prinsă între propriile vise și fantezii și banalitatea unei vieți care pare că-i neagă dreptul de a trăi cu adevărat – a fost nebună sau nu?

Dintre toate, însă, nebunia lui Shakespeare are ce mai intensă savoare. Personajele lui pică secerate ca niște muște, prăzi ale unui destin care acționează ca un tăvălug, ca un Final Destination medieval: nimeni nu scapă și cei mai inocenți se duc primii, precum Ofelia, sau Lavinia din Titus Andronicus – doar una dintre prăzile unui killing spree a doi nebuni, cărora nu le mai pasă de nimic, nici măcar de viețile propriilor copii. Titus Andronicus ar putea fi ecranizat într-un torture porn teatral – ah, dar s-a întâmplat deja asta, desigur 🙂

Nebunia criminală e personaj principal și în La Răsărit de Eden a lui Steinbeck, unde Cathy Ames își ucide proprii părinți, arzându-i de vii, dar și pe matroana bordelului unde ajunge să lucreze după ce își abandonează familia. Sau în American Psycho a lui Brett Easton Ellis, unde Patrick Bateman își vede liniștit de viața de yuppie, în timp ce mutilează și ucide cu aceeași naturalețe cu care își ia cina.

Din alt decor, dar la fel de criminală – și, pe cât de mecanică, pe atât de umană, în același timp – e nebunia lui HAL 9000 din Odiseea Spațială 2001 a lui Arthur C. Clarke, care ucide toți membrii echipajului, apoi, cel puțin în filmul lui Kubrick (despre care am scris și noi), aflându-se la rândul lui în pragul morții, regresează într-o stare de inocență – pe care unii ar putea-o numi-o chiar copilărie – și cântă:

Daisy, Daisy, give me your answer do. I’m half crazy all for the love of you. It won’t be a stylish marriage, I can’t afford a carriage. But you’ll look sweet upon the seat of a bicycle built for two…

Să nu uităm maniile, paranoia, halucinațiile, nebunia artificial indusă de droguri – nimeni nu ni le-a împărtășit mai frumos ca Hunter S. Thompson, în Fear and Loathing in Las Vegas:

Hallucinations are bad enough. But after a while you learn to cope with things like seeing your dead grandmother crawling up your leg with a knife in her teeth. Most acid fanciers can handle this sort of thing. But nobody can handle that other trip—the possibility that any freak with $1.98 can walk into Circus-Circus and suddenly appear in the sky over downtown Las Vegas twelve times the size of God, howling anything that comes into his head. No, this is not a good town for psychedelic drugs. Reality itself is too twisted.

… deși nici Prânzul dezgolit al lui Burroughs nu-i mai prejos:

Gilt and red plush. Rococo bar backed by pink shell. The air is cloyed with a sweet evil substance like decayed honey. Men and women in evening dress sip pousse-cafés through alabaster tubes. A Near East Mugwump sits naked on a bar stool covered in pink silk. He licks warm honey from a crystal goblet with a long black tongue. His genitals are perfectly formed – circumcised cock, black shiny pubic hairs. His lips are thin and purple-blue like the lips of a penis, his eyes blank with insect calm. The Mugwump has no liver, maintaining himself exclusively on sweets.

Am lăsat spre final nebunia existențialistă a lui Dwayne Hoover din Micul dejun al campionilor lui Vonnegut (găsiți recenzia noastră aici). Dwayne ajunge să creadă că e singura ființă umană reală, înzestrată cu liber arbitru, în timp ce toți ceilalți sunt roboți. Prin urmare, o ia razna și devine extrem de violent cu toți cei din jurul lui – la urma urmei, de ce nu, dacă el e singura persoană reală?

Food for thought, pentru toți cei care s-au întrebat vreodată dacă nu cumva sunt singurii care…

Un comentariu
  1. elena

    Mi-a placut sa citesc dar literatura actuala nu ma mai acapareaza asemeni emotiilor traite cind citeam”La rascruce de vinturi sau Diamantele negre sau Castelul palarierului sai Crima si pedeapsa si multe multe alte capodopere ce nu se mai poarta in conceptia adolescentilor care daca nu gasesc admosfera plina de conflicte create de bautura desfrausi sex nu considera ca merita citita.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *