Le Rouge et le Noir/ Roşu şi negru, romanul lui Stendhal, este, în primul rând, după cum anunţă şi subtitlul – Chronique du XIX siècle –, o nuanţată frescă socială şi istorică a secolului al XIX-lea. Sunt dezvăluite, de exemplu, amănunte mai puţin cunoscute despre Revoluţia din iulie 1830 – acţiunea romanului fiind plasată între 1826 şi 1831 – sau este vizată, critic şi ironic, diferenţa de mentalităţi dintre Paris şi provincie. Autorul, Stendhal – pseudonimul lui Henry Beyle –, nu era tocmai o fire lejeră, iar ca romancier nu a fost prea apreciat, deşi romanele sale Roşu şi negru, Mănăstirea din Parma – s-au bucurat de un oarecare succes în epocă. Mai în glumă, mai în serios, spunea că va fi preţuit la adevărata lui valoare de-abia în 1935, adică la mai bine de o sută de ani de la apariţia romanului Roşu şi negru. Complexele lui Stendhal se vor reflecta, cu  măsură, în textele sale. Inteligent, dar şi superficial – este cunoscută nestatornicia sa într-ale iubirii –, Stendhal nu va ezita să se victimizeze în postura unor personaje precum Julien Sorel. Romanele lui sunt, în fapt, autobiografii mascate. Nu întâmplător, în acelaşi timp cu romanele, scria şi la Viața lui Henry Brulard sau la Amintirile unui egoist – texte autobiografice.

Povestea lui Julien Sorel, fiul unui tăietor de lemne, inteligent, curios, un bun cunoscător al limbii latine – lucru care îl va ajuta în ascensiunea socială –, este povestea unui personaj ambiguu, care, când naiv, când ipocrit, când răutăcios ori cinic, când înţelegător, îi induce în eroare pe toţi cei din jurul său, făcându-şi astfel loc în high class-ul vremii. Totuşi, Julien Sorel îşi atrage deseori, de-a lungul poveştii, simpatia cititorului. Sărac, el este ambiţios. Dispreţuit, nu disperă şi dovedeşte, în cele din urmă, că merită, la fel de bine ca oricare om, o situaţie socială, şi prin urmare financiară, sigură.

Burghezia de provincie, dar şi aristocraţia pariziană, nu scapă de privirea critică a autorului, fiind surprinse în ipostazele lor cele mai nedemne – lacome, nepăsătoare, egoiste. Ele sunt cele care se opun ascensiunii lui Sorel. Inteligent, bun psiholog, Sorel se foloseşte de slăbiciunile şi vanităţile celor cu care are de-a face, fie ei nobili sau proaspăt îmbogăţiţi, pentru a-şi atinge scopul.

Romancier fin, Stendhal mizează, în romanul său, pe diferenţa dintre iluzie şi realitate. Julien Sorel poate fi comparat cu un magician, aşa cum era el perceput în Renaştere. În viziunea lui Giordano Bruno, de exemplu, magicianul este un puternic manipulator, iar erosul este principalul său instrument de manipulare, de „legare”. Pentru a-l „lega” pe subiect, magicianul trebuie să-şi cunoască foarte bine victima. Mai mult, magicianul, operatorul, trebuie să trăiască pe propria-i piele sentimentele pe care doreşte să le inducă victimei sale, dar fără a le ceda. Cu alte cuvinte, trebuie să devină imun la orice fel de emoţii. Cum acţionează magicianul? Prin „accesarea” fanteziei, a imaginarului celui vrăjit. Oamenii de rând sunt asaltaţi de numeroase fantezii – I.P. Culianu le numeşte fantasme –, iar de la un punct încolo, distincţia dintre imaginar şi tangibil dispare.

Şi, aşa cum spuneam, cea mai puternică fantasmă este cea erotică. Julien Sorel activează şi manevrează abil fantasmele erotice atât în cazul doamnei de Rênal, cât şi în cazul Mathildei, capricioasa fiică a marchizului de la Mole. În acelaşi timp, pare destul de detaşat, cel puţin pentru o perioadă, de emoţiile pe care le-a declanşat în cele două femei. Eroarea lui Julien este aceea că nu a reuşit să-şi păstreze această detaşare (luciditate) până la capăt, în ciuda aparenţelor, caz în care s-ar fi dovedit un adevărat discipol al lui Bruno.

Pentru a ajunge un aristocrat desăvârşit, Julien Sorel ştie că trebuie să deprindă anumite abilităţi sociale – atât de familiare clasei aristocrate –, care presupun, în primul rând, ipocrizie, viclenie, impostură. În scurt timp, însă, ca preceptor al celor trei copii ai primarului Rênal, iar, mai apoi, ca secretar al marchizului de la Mole, le va asimila poate prea bine. Julien Sorel îşi va juca atât de bine rolurile (sociale), încât distincţia dintre aparenţă şi realitate, dintre iluzie şi adevăr, se va estompa până la completa dispariţie.

Pentru început, familia lui Julien, tatăl şi fraţii săi, prin ironii şi răutăţi, nu îl vor lăsa să se afunde prea mult în acel joc al iluziilor pe care Julien credea că îl stăpâneşte atât de bine. Mai încolo, fără această şicanare, tânărul arivist va deveni victima propriului său joc. Magicianul va sfârşi fermecat de propria sa magie. Spre sfârşitul vieţii, însă, Julien Sorel va regreta acest joc al iluziilor, lăsându-se pradă remuşcărilor – ceea ce, în paranteză fie spus, un adevărat magician renascentist nu ar fi făcut –, aşa cum reiese şi din mărturisirea făcută doamnei de Rênal:

„- Odinioară, îi spunea Julien, când aş fi putut să fiu atât de fericit în timpul plimbărilor noastre prin pădurea de la Vergy, o neînfrântă ambiţie îmi târa sufletul în ţinuturi imaginare. Şi-n loc să-mi apăs pe inimă mâna aceasta fermecătoare care era atât de aproape de buzele mele, viitorul mă răpea de lângă tine; îmi fugea gândul la nenumăratele lupte pe care trebuia să le dau ca să dobândesc o avere uriaşă…”

Alphonse Séché, eseist anecdotic, în Stendhal. La vie anecdotique et pittoresque des grands écrivains, afirmă pe bună dreptate: „Căci amorul va fi întotdeauna marea afacere pentru Stendhal al nostru”. S-a speculat, şi nu fără temei, că aventurile erotice ale personajelor lui Stendhal au ca motivaţie şi o mai bună cunoaştere a lumii/ clasei sociale căreia le aparţin femeile seduse. În plus, sentimentul iubirii este speculat în numele unor avantaje sociale şi financiare. Altfel spus, aceste aventuri, în cele din urmă, au la bază un caracter cât se poate de pragmatic. Personajele stendhaliene, fără prea multe scrupule, trec de la o aventură erotică la alta, încercând însă, pe cât posibil, să rămână lucide, în ciuda pasiunii pe care şi ele o încearcă destul de intens.

Această luciditate a făcut ca romanele lui Stendhal să fie considerate – nici mai mult, nici mai puţin – imorale. Ba chiar, prin disocierea raţiune-simţire, ele se apropie de romanul libertin, după cum bine sesizează Tudor Olteanu, în postfaţa sa la Roşu şi negru – ediţia din 1994, în traducerea lui Gellu Naum, de la Editura Hyperion. Admirator al lui Choderlos de Laclos, Stendhal, în proza sa, este un vădit antiromantic, într-o perioadă în care romantismul era bine reprezentat în literatura franceză prin Alfred de Musset şi Alphonse de Lamartine – care a avut, de altfel, după 1848, un rol important în fondarea celei de A Doua Republici.

Julien Sorel, ca mai toate personajele lui Stendhal, devine prizonierul propriei sale iluzii, ceea ce îi va aduce moartea. Cu toate acestea, este admirabilă luciditatea cu care încearcă să-şi construiască un destin propriu, să evadeze din condiţia sa socială precară, condiţie care ţine de un destin ce poate fi înfrânt, la o adică, prin inteligenţă şi tenacitate. Julien Sorel nu este doar un simplu arivist, este şi un vizionar. Din acest punct de vedere, are un corespondent pe măsură în literatura secolului al XX-lea. Este vorba despre Sarah Woodruff, eroina romanului Iubita locotenentului francez de John Fowles.

Stendhal, Roşu şi negru, traducere de Gellu Naum, Editura Hyperion, Chişinău, 1994, 448 p.

Adina Diniţoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *