Sunt puține romane în literatura română în care autorii exersează scriitura artistică, cercetată în detaliu, atentă la sonoritatea fiecărui cuvânt în parte. Vocea lui Filip Florian este realmente autentică. Fiecare dintre romanele sale degajează o atmosferă aparte tocmai din pricina grijii cu care autorul alege cuvintele. Este un roman de atmosferă, în care narațiunea ocupă abia cel de-al doilea loc.
Ficțiune istorică, gen pe care inclusiv acest roman îl resuscitează, marcând, o dată în plus, o nouă tendință a prozei actuale, Zilele regelui ne spune povestea domniei lui Carol I. Pornind de la motivele detronării lui Al. I. Cuza, acuzat de abuzuri asemănătoare cu cele ale politicienilor contemporani, autorul ne explică cum se ajunge la înscăunarea unui străin din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen la București. Ceea ce face farmecul romanului este că povestea lui Carol nu ne este spusă direct, ci prin intermediul dentistului acestuia, slujitor atașat de Carol, în ciuda faptului că nu a făcut niciodată parte din suita sa regală.
Dentistul vine la București, suportă sălbăticia locului, mizeria de nedescris, sărăcia și prostia localnicilor pentru a fi în slujba regelui său, îndeplinindu-I acestuia toate dorințele puțin mai delicate cu o discreție greu de conceput în peisajul românesc al anilor 1860. Ajunși la București în 1866, Carol, dentistul acestuia și pisica Sigfried se simt străini într-o țară care nu este departe de barbarie. Din devotament pentru stăpân, motanul reușește, ușor, ușor, să se adapteze, găsește o pisică și începe să cutreiere prin mahala. Asemenea lui, dentistul are grijă, de la distanță, să satisfacă nevoile regelui cu delicatețea omului fără ambiții. De la darea de seamă referitoare la starea mahalalelor orașului și până la a-i găsi regelui o prostituată oarbă, de la a avea grijă de bastardul pe care aceasta îl concepe, chiar dacă asta înseamnă distrugerea propriei căsnicii, dentistul nu se ferește să-și arate devotamentul față de rege în nicio situație.
Privirea dentistului este cercetătoare și resemnată. Locul în care se află este foarte diferit de atmosfera de acasă, nimeni nu pare a fi interesat de dentiști în această țară, nimeni nu pare a face planuri pe termen lung, totul fiind sub semnul unui foarte apăsător provizorat care este năucitor pentru dentistul meticulos, însă atașamentul față de rege îl împiedică de la a pleca înapoi. Dentistul încearcă să se adapteze căutând soluții pentru a evita singurătatea locului. Soția aleasă nu este însă de mare ajutor, căci nevoia de a păstra discreția față de afacerile regelui o fac pe femeie să devină geloasă, ducând finalmente la ruptură.
Una dintre primele relatări ale dentistului referitoare la universul românesc este următoarea: „Tocmai se răsucise pe-o parte şi îşi potrivise perna sub obrazul drept, când şi-a amintit un fel de nălucire din aprilie, de la Berlin, cu femei frumoase şi mulţimi nerăbdătoare aşteptând la uşa lui, în Bukarest, pentru a le potoli durerile de dinţi. Lucrurile arătau, însă, altfel. Avea câţiva clienţi, unii statornici, alţii întâmplători, dar înţelesese de la bun început că acolo, ca un nărav al locului, oamenilor nu le păsa dacă sunt ştirbi. Nu-şi curăţau gurile, mâncau cum puteau, să grăbeau să scape de dinţii stricaţi. Şi-i scoteau singuri, înmuiaţi în ţuică, mastică, secărică şi rachiu, sau mergeau la bărbierii cu dălţi şi cleşti mari, care îşi ziceau măselari.”
Fragmentele de acest fel nu sunt deloc puține, așa că, pe alocuri, avem de-a face și cu un roman de moravuri. Discreția naturală a dentistului face ca toate aceste judecăți de valoare să fie cu atât mai usturătoare cu cât par a fi rezultatul unei analize imparțiale, neimplicate afectiv.
Discrepanța dintre limbajul căutat, estet al dentistului și materialitatea dezgustătoare a traiului românesc al vremii, lipsit de orice etichetă sau principii morale face ca romanul să fie cu atât mai puternic. Fascinat de stilul rafinat al frazelor lui Filip Florian, de critica discretă a societății, cititorul se trezește, la finalul romanului, pierdut între repulsia față de moravurile vremii, care par surprinzător de actuale, și dorința de a nu se desprinde din fascinația scriiturii.
Deși nu puține sunt gurile rele care-și manifestă nemulțumirea față de scriitura estetă a lui Filip Florian, părerea mea este că avem de-a face cu un mare autor, cu o voce de o individualitate mai rar întâlnită în peisajul prozei contemporane, despre care vom continua să auzim și în deceniile următoare. Și nu numai de la critica locală, ci și de la cea străină.
Filip is God! 😀