ultimugrama-0.p

… şi, pe alocuri, motivele tâmpite pentru care s-a întâmplat asta.

Gând la gând cu bucurie: după ce vineri v-am povestit de cărţile pe care le-am citit prea devreme, ni s-a sugerat să mergem mai departe şi să înşirăm cărţile pe care le-am citit prea târziu. Ne gândisem deja la asta, aşa că azi o să vă povestesc despre cărţile alea pe care la o anumită vârstă, le citeau toţi colegii şi prietenii mei, dar pe care eu le-am sărit – pentru că voiam să fiu altfel, pentru că aveam cu totul alte preocupări, sau pur şi simplu pentru că nu mi-au picat în mână la momentul potrivit – şi pe care le-am redescoperit cu câţiva ani mai târziu decât ar fi trebuit.

La fel ca şi cu cărţile pe care le-am citit prea devreme, şi unele din cărţile pe care le-am citit prea târziu s-au pierdut. Pentru că, uneori, fiecare carte are vârsta ei, şi trebuie să vă sincronizaţi. Altfel, tot ce rămâne e o apreciere raţională a ceea ce ai citit, nu şi o conexiune reală cu personajele şi lecţiile pe care ar trebui, altminteri, să le învăţaţi împreună.

Şi o să pun în capul listei Micul prinţ. Mi-e oricum neclar la ce vârstă trebuie citită cărticica asta care i-a făcut pe atâţia să viseze cu ochii deschişi. Poate trebuie să fii adolescent, miop sau nu, sau chiar mai mic de atât. Sau cine ştie, poate mi-am supărat eu copilul din mine şi nu m-a mai lăsat să mă bucur cu adevărat de ea, dar în facultate, când am avut prima oară curiozitatea s-o răsfoiesc, nu mi-a lăsat nicio impresie, a trecut prin mine cu la fel de mult impact ca un articol de ziar.

Vă spuneam data trecută că, pe vremea când ai mei mi-l tot arătau pe Jules Verne în bibliotecă, eu eram mai preocupată de hard sci fi din care nu înţelegeam nimic (iar din punctul ăsta de vedere, lista de săptămâna trecută e restrânsă :)). Ei bine, mă credeţi sau nu, dar pe Jules Verne abia în liceu am început să-l citesc. Când alţii filosofau cu Cioran în braţe, eu abia îi descopeream pe căpitanul Nemo şi pe Cyrus Smith. Şi recunosc că, cel puţin de data asta, n-a fost rău că am fost mai întârziată. Jules Verne nu e cel mai abil creator de personaje memorabile, dar m-a prins aerul de mister şi inaccesibilitate în care reuşea să le învăluie, indiferent că vorbim de Nemo, Smith, sau Phileas Fogg.

Şi dacă tot suntem la ficţiune speculativă, nu pot să trec mai departe fără să aduc în discuţie Minunata lume nouă a lui Huxley, pe care însă n-am ocolit-o intenţionat, ci pentru că pur şi simplu nu mi-a picat în mână până acum câţiva ani. Faptul că n-am citit-o în acelaşi timp Fahrenheit 451 şi alte distopii clasice, ci după câţiva ani buni de citit science fiction, i-a micşorat substanţial impactul.

Iar apropo de Bradbury – cu Cronicile marţiene am avut cam aceeaţi problemă. Pur şi simplu n-au mai picat aşa cum trebuie. Nu înseamnă că n-am mai apreciat scriitura. Ci că deja le puneam automat pe acelaşi raft cu Wells, fără să vreau.

De Ursula K. Le Guin m-a apucat la timp, dacă e să ne luăm după abilitatea mea de a-i pricepe cu adevărat mesajul. Dar să constaţi după vreo zece ani de citit sci fi că ai evitat un autor absolut demenţial pentru că numele lui îţi amintea de altceva, care ţi-a plăcut mai puţin (de Gerard Klein, absolut fără nicio legătură, ştiu), m-a făcut să mă simt stupid. Aşa cum şi meritam 🙂

Povestirea cameristei a lui Margaret Atwood am ţinut-o pe un raft vreo doi ani pentru că avea o copertă oribilă. De veghe în lanul de secară poate mi-ar fi plăcut mai mult dacă aş citit-o când eram de-o vârstă de Holden Caulfield. Iar Ultimul mohican poate ar fi mers mână în mână cu Winnetou – dar şi pe Winnetou l-am sărit, din păcate, iar Ultimul mohican mi s-a părut de-a dreptul îngrozitoare.

Şi pentru că seria asta de postări nu-şi are rostul dacă nu ne povestiţi şi voi din regretele şi nostalgiile voastre – voi ce cărţi aţi citit prea târziu?

7 comentarii
  1. Jen

    Cu “prea tarziu” nu prea am regrete. Am sarit cam toti “clasicii” high fantasy, dar nu cred c-am ratat nimic special. Am citit jumatate din primul volum din Wheel of Time si am abandonat definitiv, asa ca nu ma voi atinge nici de Dragonlance & co.

    Un film am vazut insa prea tarziu cu siguranta: Star Wars pe la 19 ani, cand n-a mai avut urma de impact. Nici acum nu pot sa-mi explic cum de le place altora atat de mult. (Am oripilat multa lume pe insula cu marturisirea asta, chiar in anul ala in care ai fost si tu :D)

    (P.S. Eu am ascultat Micul Print la pickup la o varsta impresionabila si nu mi-a placut nici atunci. Cred ca pur si simplu nu e pentru toata lumea.)

    Reply
    1. Ioana EpureIoana Epure Post author

      stiu pe cineva care a vazut toata seria star wars la 21. si i-au placut 🙂

      pe insula am patit aceeasi chestie cu dune, dar nu mai tin minte in ce an. sigur nu prima oara, atunci inca traiam cu impresia ca a nu-ti placea dune e un fel de sacrilegiu.

      Reply
  2. Daiana

    Micul Print nu e pentru copii, asta e sigur. Si nici adolescentii n-or sa priceapa vreodata prea multe. E pentru oameni care au rupt biologic legatura cu copilaria, dar nu se pot desprinde spiritual. Ma rog, printre altele. Eu am citit-o de trei ori, o data copil si m-a impresionat aventura, o data adolescent si nu mi-a spus nimic, si a treia oara, in franceza de data asta, acum o luna si m-am indragostit. E pentru si despre oameni mari care refuza sa creasca, despre prieteni care trebuie imblanziti si pentru care trebuie sa ne imblanzim.
    Pe de alta parte, am si eu lista mea de carti citite tarziu, Jules Verne ar fi primul. Am citit kilometrii de Jules Verne, dar totul dupa 20 de ani. Asa a fost sa fie. Si Ciresarii au ajuns tarziu la mine, din simplul motiv ca n-au existat in biblioteca mea de acasa si nu am ajuns la ei. La fel si Cismigiu et Co. si Muschetarii lui Dumas.
    Si Harry Potter, bineinteles, care ar trebui citit un volum pe an, sincronizat cu varsta personajelor. Adica primul la 11 ani si ultimul la 17-18. Altfel, n-are sens. Primul e prea banal pentru cei mari si ultimul prea complicat pentru cei mici.

    Reply
  3. Andra

    Si pentru ca tot ai inceput cu seria asta de carti citite prea devreme sau prea tarziu mi-ar placea sa citesc si un articol despre cartile care trebuie citite la o anumita varsta.

    Reply
  4. Em

    Micul Prinț mi-a displăcut la 12 ani- nu pentru că a fost parte din lectura obligatorie de vacanță, ci pentru că mi s-a părut că autorul încearcă să ia cititorul peste picior. La facultate am dat peste el din nou, la cursul de lit.fantastică. Cu chiu cu vai l-am recitit- în română întâi, apoi în franceză, și la 19 ani a venit ca o revelație și explicațiie a copilăriei și m-am îndrăgostit de cartea asta. Haha. Cred că a fost și ‘vina’ profesoarei.
    Cronicile din Narnia le-am citit prea târziu.

    Reply
  5. Ada

    Am patit acelasi lucru cu Muschetarii lui Dumas, peste care am dat de-abia la 18 ani. Sunt sigura ca daca i-as fi citit in gimnaziu m-ar fi impresionat. Atunci (ca si acum, de altfel), ceream si altceva de la o carte, pe langa doza de actiune si aventura garantata.
    Ma regasesc si in ce ai scris despre Micul Print. Prima data – in scoala primara, a doua oara – in liceu, efect – minim. Poate peste cativa ani imi va lasa alta impresie.
    In schimb, ar trebui sa specific si niste carti citite la varsta potrivita, cred eu, si pe care nu le-as reciti, pentru ca nu vreau sa perturb sirul de amintiri placute si franturi de imagini – Singur pe lume, Romanul adolescentului miop, Elevul Dima dintr-a saptea.
    Si cum a comentat cineva, ar fi interesant si un articol centrat pe ideea asta.

    Reply
  6. Daniel

    Din cind in cind,la distanta de vreo 2-3 ani recitesc “Tom Sawyer” si “La Medeleni”.Precizez ca am trecut de …50.Nu cunosc motivele pentru care fac asta ,dar mi se pare interesant.Or mai fi ca mine??

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *