Bookaholic

Cartea asta e aşa: tu, cititorul, stai într-o bucătărie la o cafea cu doamna Liiceanu. Cafeaua e turcească şi o bei dintr-o ceaşcă puţin ciobită. Nu e nici prea tare, nici prea dulce. E o cafea care îndeamnă la vorbă, pentru că are un gust indecis. Aşa e şi cartea.

Rendez-vous cu lumea e o colecţie de texte greu încadrabile. Poate să te intrige, să te enerveze, să te amuze sau să te indigneze. Pe rând sau în acelaşi timp. Sunt mici povestiri de felul celor care încep cu „am eu o prietenă care…”. Sunt întâmplări cu personaje colorate, de la prietena dezamăgită de căsătoria ei cu un libanez, la ingenioasa femeie de serviciu de la Institutul de Psihologie.

De la prietenul care nemaiavând haine curate se îmbrăca în rochiile soţiei care îl părăsise, la fiul gazdei de la mare care colecţiona verighetele turistelor străine. Dar sunt şi scrieri în care Aurora Liiceanu spune foarte relaxat ce crede: vorbeşte în acelaşi loc despre Cehov, Baba Ruţa, peţitoarea, şi spălătoriile ca spaţii moderne de întâlnire. Are sens, e accesibil şi viu.

E lucru ştiut: mai ales atunci când se vor verosimile, întâmplările povestite de obicei prin cărţi sunt rotunde şi căutate, duc, de multe ori cu viclenie, într-un loc foarte precis, pe care, chiar şi atunci când nu-l poţi înţelege exact, măcar îl intuieşti. Întâmplările din cartea doamnei Liiceanu nu sunt aşa. Duc în locuri ambigue sau nu duc nicăieri. Subiectele rămân de multe ori în aer, ca în discuţiile adevărate, când ceva îţi aminteşte de altceva şi uiţi de unde ai pornit sau unde voiai să ajungi.

Ce te poate indigna: frazele de multe ori necizelate, cuvintele care se repetă deranjant, textul pe alocuri greoi. Pare o înregistrare transcrisă şi publicată ca atare. Şi dacă eşti obişnuit cu scrierile îngrijite şi-ţi plac, în textele din cartea asta îţi va veni mereu să intervii, să participi şi să modifici sau să amendezi. Este o carte care lasă loc de mai mult, de mai bine… Asta o defineşte în primul rând.

Dar, ca o cafea cu gust incert, textele din Rendez-vous cu lumea îţi fac chef de vorbă. Mai iei o înghiţitură de cafea, mai citeşti o pagină, mai vorbeşti puţin, încercând să-ţi dai seama dacă îţi place sau nu, dacă eşti de acord sau nu. Apoi mai citeşti puţin şi iarăşi te opreşti şi-ţi vine să discuţi. Despre codependenţă de exemplu. Despre relaţiile în care unul dintre parteneri depinde de celălalt, iar acesta din urmă nu poate ieşi din relaţie pentru că se simte responsabil de soarta primului.

Sau despre vieţile şi comportamentele femeilor şi bărbaţilor din România. Cuplul înstărit al cărui copil crescut în puf fuge de-acasă şi lasă un bilet în care spune că vrea să fie aurolac. Sau despre femeia care, la patruzeci de ani, prinsă între familie şi serviciu, simte că îi scapă totul printre degete. (Cât ştim de fapt despre societatea în care trăim? Cât de mult s-a scris despre asta?)

În Prin perdea, carte la fel de greu încadrabilă, Aurora Liiceanu vorbeşte mai închegat despre câteva experienţe esenţiale: maternitate, prietenie, Meditaţia transcendentală, angajarea ca muncitor necalificat la fabrica „Suveica”. În Randez-vous… găseşti fragmentele şi ideile care completează imaginea de acolo. E un fel de „şi să vă mai povestesc ceva”. Dar, în acelaşi timp, găseşti lucruri care te fac să te gândeşti la cât de multe nu s-au scris despre lumea în care trăim – cea apropiată, imediată. Despre trecătorul pe care, din cauză că aparţine altui mediu, nu l-ai cunoscut niciodată.

Aşa se face că după acel „să vă mai povestesc ceva”, rămâne loc. Citind, simţi că mai sunt multe de spus. Că explicaţiile anumitor lucruri pot fi mai nuanţate. Şi tocmai în asta constă frumuseţea cărţii: nu te ia de sus, nu te copleşeşte cu verdicte. Te invită la o discuţie relaxată, care se poate transforma oricând într-una importantă.