În dimineaţa zilei de 8 august 1870, proclamarea furtunoasă a republicii în Ploieşti, însoţită de ocuparea cîtorva instituţii ale urbei, se transformă cu iuţeală în chermeză: la răspîntii se desfundă poloboace de vin, iar în centrul oraşului lumea petrece în sfîrîit de grătare şi muzică de taraf. În după-amiaza aceleiaşi zile, un batalion adus cu trenul pune capăt republicii. Nu există victime, iar procesul celor care au instigat la tulburări se încheie cu achitarea inculpaţilor.
Republica este o reconstituire literară a evenimentelor pornind de la o varietate de surse, între care documente din perioada procesului, memoriile lui Al. Candiano-Popescu – principalul acuzat – şi mai ales o scurtă scriere satirică, Boborul, a lui Caragiale, pe atunci tînăr copist la judecătoria din Ploieşti. În această calitate, Iancu Caragiali asistă la investigaţiile care au urmat evenimentelor şi observă că toate părţile implicate deformează realitatea. Întîmplările din timpul republicii de la Ploieşti spun multe despre viaţa politică românească, despre români ca fiinţe politice. Iar faptul că tînărul Caragiale a fost de faţă la acele scene e de o mare importanţă pentru noi toţi, căci experienţa lui de atunci influenţează pînă azi felul în care românii privesc politica şi pe politicieni.
„Republica”, de Bogdan Suceavă – fragment
Colecţie: Fiction LTD
Editura Polirom
328 p.
Carte publicată şi în ediţie digitală
Actul al II‑lea
Noaptea Republicii
Scena întâi
Ne aflăm în sala de oaspeţi de la Hotel Moldova. Este trecut de miezul nopţii. De faţă sunt Guţă Andronescu, Petre Apostolescu, Titu Bălăceanu, Leonică Ciupicescu, Stan Popescu, Nicu Trăsnea. E o masă lungă, cu douăsprezece scaune, şi ei stau împrăştiaţi, cu un aer plictisit, de înţeles pentru ora târzie.
STAN POPESCU: Băiete, încă una! Am ajuns la a patra sticluţă!
GUŢĂ ANDRONESCU: E a treia!
STAN POPESCU: Numără bine, te rog. Uite‑le colea, pe jos. Patru!
GUŢĂ ANDRONESCU (se apleacă şi mijeşte ochii): Da, pardon!
NICU TRĂSNEA: Parcă mi‑e nu ştiu cum să bem în seara asta.
STAN POPESCU: O seară ca toate serile, ce‑are?
NICU TRĂSNEA: Dar nu ni s‑a spus că trebuie să fim gata la datorie?
TITU BĂLĂCEANU (turnând): N‑o să‑mi stric eu vara pentru asta.
LEONICĂ CIUPICESCU: Noi suntem oricând gata la datorie!
STAN POPESCU: Auzi‑l! Aşa e! Dar ştii ceva? Nu cred că e azi.
NICU TRĂSNEA: Dar când o fi să fie? Mă trezesc până atunci.
TITU BĂLĂCEANU: E numai bine, abia s‑au dezgheţat limbile!
Pe podea sunt şase şiruri de sticluţe de vin. Nicu Trăsnea încă se luptă cu a doua, toţi ceilalţi sunt în stadii mai avansate ale concursului. Cine rămâne cel din urmă plăteşte consumaţia tuturor, aşa cum sunt regulile când se bea la kilometru. Reguli clare, înţelepte, din bătrâni. Şeful de sală îi şopteşte garsonului să numere bine. Arată sticlele rostogolite pe jos. Ceva nu iese la socoteală, garsonul s‑a încurcat la numărat.
Atunci Petre Apostolescu întreabă, cu un cuvânt către toţi cei de faţă:
— Dar noi acum ce aşteptăm?
— Să‑ţi spun ce aştept eu, zise Leonică Ciupicescu. — Eu aştept un semn. Dar nu am înţeles ce semn. Poate fi Pronia, cine ştie? Aşteptăm, asta facem.
Face cu ochii rotocol prin încăpere, de parcă ar invoca spiritele. Arată apoi către tavan, pe urmă către fereastra care dă spre stradă. Stan Popescu repetă gânditor:
— Un semn!…
— Şi mai aşteptăm şi veştile din războiul franco‑prusian, zise Nicu Trăsnea. — Nu‑mi place mie să stau la fundul altora! Mie‑mi place să se facă chestia când aleg eu. Ce e aia să aştepţi după războiul altora? Tot n‑am înţeles de ce.
I se dezlegase limba mai mult decât de obicei şi parcă avea chef să‑şi deschidă sufletul.
Se aude vin susurând în pahar. În încăpere domneşte un parfum plăcut, dar parcă n‑ar fi un parfum în care ai vrea să‑ţi creşti copiii.
— Uite, spuse Titu Bălăceanu, am auzit deunăzi că armata franceză ar fi superioară numeric celei prusiene. Nu mai ştiu cine a zis. Dar azi am citit în gazetă că armata prusiană e de două ori mai mare decât cea a împăratului. Cum e, domn’e? Ale dracu’ numere. Dacă nici militarii din ziua de azi nu mai numără bine, se alege praful de tot.
— În ce gazetă? făcu Leonică Ciupicescu, parcă atunci trezit dintr‑un somn adânc.
— Asta a lui Bolliac.
— De unde ştie el? zise Leonică Ciupicescu rostogolind încă o sticluţă pe podea, acolo unde şirul lui îl ajunse din urmă pe al lui Stan Popescu. — Bolliac ăsta le ştie pe toate, nu? E dăştept tare!
— Dar şi gazetele franceze spun la fel, zise Titu Bălăceanu. — Nu putem să ştim cine are dreptate.
— Bolliac! Hai şi el la horă! Ar fi bine să ştim, zise Nicu Trăsnea, dar chestiile militare nu se cunosc şi nu se publică în gazetele din Bucureşti! Şi în nici un caz în ziar la caca‑maca.
— Domnule, parcă aveai mai mult curaj altădată, îi spuse Leonică Ciupicescu lui Nicu Trăsnea.
Acesta se uită lung la el şi se minună, ca şi cum ar fi zis: „Cu mine vorbeşti?“. Răspunse:
— Curaj? Ţi‑am mai zis deunăzi, asta nu‑i treabă de curaj, ci de minte. Ai minte, bine. Nu ai, trage, cocoaşă, ponoasele!
— Hai, că tragi a rău! zise Leonică, făcând semn garsonului să aducă încă una.
Către garson:
— Dar mai rece nu ai?
— Da, se plânse şi Stan Popescu, parcă pivniţa ăstora de la Moldova nu mai ţine rece. Ce m‑aş mai muta la unii cu pivniţă mai de soi, dar consemnul e consemn…
Garsonul se aplecă spre Titu Bălăceanu şi spuse:
— Aşa este, conaşule, e foarte cald ziua şi, cât de mult ţinem noi uşile închise, tot intră căldura. Avem uşi duble, de stejar. Cum ai deschis uşa, cum se strecoară căldura la vin! Aşa e. A intrat căldura la vin.
— Atunci nu mai deschideţi uşa, zise Stan Popescu. — Ne mutăm noi în pivniţă şi va fi numai bine. Vorbeşte cu tac‑tu mare să aranjeze el tot.
— Pardon, pardon. Oaspeţii noştri nu pot merge la butoaie, e regulă, zise garsonul. — Noi aducem vinul la mese. Dar trebuie să aducem vinul şi atunci deschidem uşa.
— Sigur că trebuie, zise din nou Stan Popescu. — Spune‑i lui tac‑tu mare că la viitoarea rebeliune vin să‑i capturez pivniţa.
Deodată văzu că Nicu Trăsnea adormise. Şedea aşa, cu capul pe masă, fără să ştie de el. Băuse el mai puţin în seara asta, dar era sfârşit după nopţile de dinainte, când se trăsese din greu. Văzând asta, Stan Popescu duse mâna la buze şi arătă spre el, ca şi cum ai arăta spre leagănul unui copil. Apoi şopti:
— E amărât şi el, săracul. Că l‑a arestat nenorocita de reacţiune pe frate‑său… Poftim. Uite ce produce conservatorismul la noi în Ploieşti!
Despre Bogdan Suceavă
Bogdan Suceavă (n. 1969, Curtea de Argeş). Studii în matematică la Universitatea Bucureşti şi la Universitatea Statului Michigan. Profesor în Departamentul de Matematică de la California State University, Fullerton, SUA. Membru al PEN Club West USA.
Prima distincţie literară: Premiul I Nemira, în 1993, pentru nuvela Imperiul generalilor tîrzii. Autor al volumelor de proză Teama de amurg, Topaz, Bucureşti, 1990; Sub semnul Orionului, roman, Artprint, Bucureşti, 1992; Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii, nuvele (Premiul CopyRo pentru proză), Dacia, Cluj‑Napoca, 2002, ed. a II‑a, LiterNet, 2003; Bunicul s‑a întors la franceză, istorii, T (Fundaţia Timpul), Iaşi, 2003, ed. a II‑a, LiterNet, 2008; Venea din timpul diez, roman, Polirom, Iaşi, 2004, 2010, 2014, ediţie maghiară, Noran, 2009, ediţie bulgară, Paradox, 2009, ediţie engleză, Northwestern University Press, 2011, ediţie franceză, Ginkgo ed., 2012, ediţie cehă, Paseka, 2014 (cartea lunii la iLiteratura.cz în mai 2014; traducătorul cărţii, Jiři Našinec, a primit premiul Joseph Jungmann pentru cea mai bună traducere în limba cehă din anul 2014); Miruna, o poveste, Curtea Veche, Bucureşti, 2007, ed. a II‑a, 2008 (Premiul pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), ediţie engleză, Twisted Spoon Press, 2014, ediţie italiană, Atmosphere Libri, 2014, ediţie slovenă, Modrijan Press, 2016; Distanţe, demoni, aventuri, Tritonic, Bucureşti, 2007; Vincent nemuritorul, roman, Curtea Veche, Bucureşti, 2008; Noaptea cînd cineva a murit pentru tine, Polirom, Iaşi, 2010 (Premiul I al Reţelei literare); Memorii din biblioteca ideală, Polirom, Iaşi, 2013; Să auzi forma unei tobe, nuvele, Millenium Press, Satu Mare, 2013; Scrisori de la Polul Est, Agol, Bucureşti, 2015. Eseul său A Medieval Mystery: Nicole Oresme’s Concept of Curvitas, scris împreună cu Isabel Marie Serrano şi publicat iniţial în Notices of the American Mathematical Society (2015), a fost inclus în volumul Best Writings on Mathematics 2016, Princeton University Press.
