În oraşele din România, bibliotecile publice au devenit din ce în ce mai rare. În mediul rural s-au închis din an în an din ce în ce mai multe, posibilitatea de a împrumuta cărţi de la bibliotecă fiind limitată la cea din incinta şcolii, atunci când există. Nici la oraşe lucrurile nu stau mai bine când vorbim de biblioteci publice. În afară de o bibliotecă judeţeană, prea puţine oraşe se pot lăuda cu o ofertă bogată pentru cititorii lor.

Vina este aruncată, zilele acestea, dintr-o parte în alta între reprezentanţii bibliotecilor publice şi cei ai primăriilor. Fondurile se micşorează de la an la an, iar unul dintre aspectele care li se imputează bibliotecilor e că nu ţin pasul cu timpurile.

Recent, în Walsall, Anglia, a fost anunţată închiderea a nu mai puţin de 15 biblioteci dintr-un total de 16. Cum era de aşteptat, hotărârea reprezentanţilor locali a stârnit revolta comunităţii întregi, faptul fiind catalogat ca devastator.

Decizia e susținută însă în Walsall şi de o organizaţie nonprofit care sprijină dezvoltarea abilităţilor digitale. Directorul executiv al fundaţiei, Helen Milner, a precizat:

„Iubesc bibliotecile. Dar le iubesc când îşi împlinesc potenţialul. Când nu fac asta, cred că dăunează instituţiei. Cred că îi dezamăgesc pe membrii comunităţii. Şi m-am săturat să văd cum librăriile primesc un permis de liberă trecere când alte centre comunitare şi hub-uri sunt tot la un pas de a fi închise şi confruntate cu tăişul ascuţit al finanţărilor reduse de către consiliu”.

Tot Milner, care vede bibliotecile ca locuri în care ar trebui să existe multe alte servicii pentru comunitate, consideră că nu se pune semnul de egal între cunoaştere şi cărţi:

„Cunoaşterea nu mai e găsită doar în cărţi. Din ce în ce mai mult, cunoaşterea, educaţia, istoria, ştirile şi chiar ficţiunea sunt găsite online. Cărţile nu sunt sinonime cu erudiţia şi, în mod cert, nu sunt sinonime cu comunitatea. Pentru a fi hub-uri ale comunităţii, bibliotecile trebuie să fie despre includere socială înainte de a fi despre cărţi. Şi includerea digitală e parte din acel peisaj”.

Personal, nu cred că se pot pune în aceiaşi termeni contextele în care se află astăzi mediul online şi bibliotecile publice. Deşi bibliotecile ar trebui să găsească metode noi prin care să îşi atragă vizitatorii şi cititorii, acestea ar trebui, în continuare, sprijinite, având însă planuri concrete pe care să le îndeplinească în conformitate cu finanţările primite.

La polul opus, mediul digital se bucură din start de avantajul unei dezvoltări în continuă creştere. Mai mult, e deja cunoscut felul în care marile librării online au destabilizat piaţa de carte prin vânzarea la preţuri mai mici decât în librării şi prin oferte pe care librăriile indepedente nu au putut să le concureze.

Bibliotecile publice se găsesc, din această perspectivă, pe acelaşi picior cu librăriile independente. Până la urmă, creativitatea în ce priveşte organizarea de întâlniri cu scriitorii, concursuri şi evenimente diverse prin care să îşi atragă cititorii şi abonaţii nu ar trebui să depindă în totalitate de fonduri.

Într-o lume ideală, bibliotecile ar trebui să aibă libertatea de a rămâne exact aşa cum au reuşit să dăinuie de sute de ani. Viitorul atât de digitalizat riscă totuşi să le şteargă din memoria noilor generaţii, iar acesta e un risc pe care nicio librărie sau bibliotecă publică nu ar trebui să şi-l asume. Vechiul ar trebui să ştie, aşadar, să înglobeze noul, să şi-l apropie ca pe un aliat şi nu ca pe un inamic şi, astfel, unindu-şi forţele, să intre în linie dreaptă cu orice hub care doreşte să îi ia locul pentru a preda în continuare noţiuni legate de lumea digitală.

Un plan naţional este de dorit în acest moment în fiecare ţară confruntată cu dispariţia multor biblioteci publice, dar şi a librăriilor. Susţinerea care se poate face prin intermediul finanţărilor publice depinde şi de bunăvoinţa celor care se desprind parţial de metodele tradiţionale şi implementează proceduri noi şi moderne.

Un element care nu poate lipsi din această ecuaţie îl reprezintă însă cititorii care au responsabilitatea de a susţine dezvoltarea unei lumi pe care, prin definiţie, o îndrăgesc. Nicio bibliotecă nu ar trebui să ceară însă de la cititorul său, în prezentul de azi, atâta răbdare pentru a căuta preţ de o oră o carte prin sutele de fişe din sutele de sertăraşe. Deşi există o plăcere în a face acest lucru, realitatea trebuie confruntată şi acceptată, iar auspiciile indică nevoia de a accepta mediul online cu toate beneficiile sale. Accesul la informaţie trebuie să se facă rapid, iar aceasta este o calitate pe care bibliotecile trebuie să şi-o însuşească dacă vor supravieţuiască într-un mediu din ce în ce mai competitiv.

Revenind la declaraţiile tranşante ale lui Milner, trebuie să ne amintim totuşi că nu suntem în acest prezent datorită mediului digital, ci datorită cărţilor care nu pot fi astăzi eliminate şi trecute în întregime în mediul online. Cartea, ca obiect fizic, cu conţinut propriu, deci ca întreg de sine stătător, îndeplineşte un rol pe care nicio pagină web, oricât de animată, nu i-l poate lua. Nu există, aşadar, înlocuitor pentru cartea tipărită, ci doar forme externe şi externalizate, întocmai ca în cazul unei caracatiţe. Nu putem înlocui miezul, dar putem tăia oricând braţele. Iar aceste braţe sunt forme de care cartea tipărită ar trebui să înveţe să profite, fără a coborî însă de pe piedestalul pe care şi l-a construit, cu atâta trudă, în atâtea sute de ani.

Mihaela Pascu-Oglindă

Redactor literar, a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și masteratul de Teoria și Practica Editării de Carte, Universitatea București. A debutat cu poeme în antologie în 2015 și cu proză scurtă în antologia "Cum iubim", Vellant, 2016.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *