M-a interesat doctoratul lui Adrian Schiop despre manele încă de prin 2010-2012, când își făcea cercetarea de teren în Ferentari. Țin minte că se pregătea să meargă într-un stagiu de mobilitate la Universitatea din Napoli, când și-a luat răgazul să-mi traseze pe scurt, la o bere, paralela între, pe de o parte, showbizul neo-canțonetei napolitane și legăturile cu Camorra și, pe de altă parte, manelism și lumea interlopă românească. M-a introdus astfel pieziș în nucleul tezei, care se plasa în zona relațiilor sociale ale „marginalilor”. Atunci am perceput pentru prima dată maneaua ca expresie a unor raporturi de putere de tip medieval (mult înainte ca Dani Mocanu să o spună explicit, aproape teoretizând-o, în cântecele sale).

Am ratat susținerea tezei, care s-a petrecut într-o sală din SNSPA-ul vechi (acolo îmi susținusem și eu teza cu un an în urmă), dar am văzut-o pe Facebook, filmată de Dinu Guțu, și mi s-au confirmat primele impresii. Lunile și ani au trecut apoi, publicarea tezei lui Adi s-a tot amânat, așa că m-am bucurat de Soldații. Poveste din Ferentari (Polirom, 2013), roman autoficțional, pe care eu unul, recunosc, l-am citit nu ca pe o proză ca atare, ci ca pe un jurnal antropologic.

(Explicație: Jurnalul este acel document informal în care antropologul aflat pe teren își notează impresii crude, neprocesate. În acele pagini se poate văita, bucura, defula în scris. Bref, își poate exprima emoții fel de fel, în mod mai puțin academic, dar insightful pentru redactarea studiului propriu-zis. Un fel de ciornă sentimentală a operei științifice.)

Cu fiecare pagină pe care o întorceam, descopeream tot multe indicii că Soldații transmite o realitate trăită nemijocit de către autor: persoane reale, identificabile (Guțu însuși apărea ca „Dinu, doctorandul cu fotbalul”), situații reale, evenimente reale, pe care le poți recunoaște clar, fără vreo încifrare, fabulă sau cheie. Totul pe bune, redat crud și frust de către un personaj narator la persoana-ntâi, pe care îl identificam fără tăgadă cu autorul însuși: gradul zero al autoficțiunii – jurnalul! Doar că, având omul talent literar, îi iese proză din orice însemnare, mi-am zis. Și, uneori, îi iese poezie din însemnările ceva mai reflexive.

În acest jurnal, la fel ca și în teză (așa cum o receptasem frugal și fragmentar), noțiunea de „soldați” exprima tocmai acea vasalitate de tip feudal tipică societăților și microculturilor mafiote. Alberto, fostul pușcăriaș gay alături de care naratorul trăiește o idilă twisted și turmentată, este prezentat (spre final, într-un moment confesiv) ca fiind băstinașul-mediator al cercetării: „mă folosisem de el ca ghid în medii închise”.

Multe însemnări sintetic diacronice despre evoluția societății în deceniile postsocialiste au valoare sociologică incontestabilă.

Pasajul în care, sumar, ca proteză a unui pasaj narativ, Schiop prezintă cum a influențat criza economică etosul capilor interlopi ar putea fi un excelent trailer al tezei care (veste bună!) se anunță a fi lansată mai spre toamnă-iarnă la Editura Cartier.

Apoi găsești fresce ale societății polarizate: mediile tinerilor intelectuali bucureșteni din Centrul Vechi versus crâșmele, străzile și boscheții Ferentariului. Pușcăria, cu toată microcultura ei, apare evocată în mai multe rânduri, de către foști deținuți. De asemenea, lumea gay-ilor, cu rânduiala ei discret consimțită, cu – ei, da! – tradițiile ei transmise tainic, dar trăite intens și patetic – e adusă la lumină dintr-o perspectivă emică, cu mare potențial de transmisie profund umană.

Caracterul de jurnal de teren, de notație filtrată prin background-ul socio-antropologic și psihologic al autorului face diferența dintre cartea de față și anterioare producții ale „mizerabilismului” românesc, de obicei dezola(n)te, lipsite de înțelegerea contextului social al referentului și fatalmente previzibile. Povestea lui Schiop primește substanță din însuși humusul cultural pe care îl surprinde cu ochi atent și exersat în observații psiho-socio-etnologice.

Schiop realizează, fără să declare, o adevărată monografie a crâșmei din Zeicani, cu personaje arhetipale pentru neo-mahalaua bucureșteană și fapte sociale cotidiene „tipizate”, de la „făcutul berii” până la scandalul cu înjurături. Naratorul-autor-cercetător redă teatralitatea socială a mediului, cu jocul ei de roluri, de negocieri rituale, de fanfaronade și amenințări stridente, pitorești, mai mult sau mai puțin convenționale. Totul e explicat prin concise diagnosticuri de psihologie socială, fără pretenții savante, dar nu lipsite de acuitate: de la difidența față de intruși până la dorința de emancipare și emularea modelelor de distincție socială în rândul „cocalarilor” (Alberto găsește, la „liberarea” din închisoare, o societate mult mai cizelată și mai „cu fițe” decât lumea brutală și machistă în care crescuse; eșecul adaptării sale fiind unul dintre resorturile dramei.)

Totuși, Schiop nu își declară apartenența la breasla antropologilor. Exersând o ambiguitate bine strunită, el spune că face „un doctorat în manele” (ceea ce poate duce cu gândul la etno-muzicologie, povestea sa de dragoste imposibilă, damnată social, trimițând astfel la Gadjo Dilo, idila plină de năbădăi dintre un folclorist francez și enigmatica pirandă jucată de Rona Hartner). O atare cortină în fața sincerității absolute sugerează totuși că scrierea lui Schiop este mai mult decât un jurnal eseistic.

Construcția personajelor principale și a relației dintre ele, deși redată subtil, „natural”, dovedește o știință a literaturizării; așa cum stăpânirea cârmei naratologice este indicată de măiestria cu care aventurile cuplului Adi-Alberto decurg într-o spirală a exasperării și a devorării reciproce, prin acumulare treptată, pe nesimțite, a tensiunilor.

Un alt indiciu al bravurii literare a lui Schiop este intarsia câtorva pagini scrise de către un invitat, un personaj cu altă voce narativă, identificabil, la rându-i, cu o persoană reală, cunoscută în lumea intelectualilor bucureșteni gay friendly: un adevărat Easter Egg în compoziția romanului, care îngăduie jocul de-a perspectiva terțului față de binomul amoros principal. Și, apoi, sunt paginile „explicite”, în care descrierile exercițiilor erotice ale cuplului se încadrează în canonul literaturii LGBT, plasând Soldații în continuarea primelor romane ale lui Schiop, pe bune/pe invers (Polirom, 2004) și Zero grade Kelvin (Polirom, 2009) și consacrându-l pe autor ca un maestru al genului.

O nouă provocare pentru latura romanescă a personalității lui Schiop este și colaborarea sa ca scenarist la ecranizarea Soldaților, film în care tot el joacă rolul protagonist. Dar, cum regizoarea Ivana Mladenovic e cunoscută ca realizatoare de documentare, pelicula, a cărei premieră e programată tot spre toamnă-iarnă, ni se poate revela ca fiind o docu-dramă… cu posibile avataruri dinspre zona filmului antropologic.

Cititorii iscoditori se pot întreba: oare cât este, în diegeza Soldaților, deviere de la linia diaristic-antropologică, de la realitatea trăită „pe bune”; și cât este „exagerare” fabulatorie. Răspunsul e preferabil să rămână – vorba aceea – secret de fabricație. Farmecul Soldaților rezidă, printre altele, și în acest caracter hibrid, queer, în această ambiguitate dintre jurnal antropologic și roman.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *