Bookaholic

La prima vedere, Banza de rezerve este o carte despre fotbal. Și, într-un fel, chiar așa e. Metaforele sportive sunt acolo, de la început până la sfârșit, ascunse ca niște hiene după tufișuri, și țâșnesc chiar când te aștepți mai puțin.

Însă romanul lui Rui Zink e, în primul rând, o carte despre oameni triști. Mai mult decât triști. Mizerabili. Ba chiar mai mult decât mizerabili, slabi. Egoiști, închiși în micile lor lumi ca în niște baloane de săpun, incapabili să-și dea seama de ce există cu adevărat în jurul lor. De fapt, Banca de rezerve este, dincolo de acțiunea propriu-zisă, o carte despre drama fundamentală a omului modern: are totul, dar trăiește cu impresia că n-are nimic.

Pe scurt, la sfârșitul unei zile proaste, comentatorul sportiv Paulo Gomes ucide un copil într-un accident de mașină. Drama ensues. Practic, Zink ne arată cum moartea copilului se reflectă asupra tuturor oamenilor care sunt implicați, într-un fel sau altul, în povestea asta: părinții copilului, soția și amanta lui Gomes, bunicul copilului și amicii lui de pahar, până și judecătoarea de la tribunal are un scurt moment în poveste.

Problema cu Banza de rezeve este, pe de o parte, faptul că adună o colecție de personaje pe care Zink s-a chinuit atât de tare să le facă să fie umane că tu, ca cititor, ajungi să te simți îngrozit de ele și de egoismul lor fantastic. Nu că oamenii n-ar fi așa. Dar jumătate din plăcerea lecturii stă – cel puțin pentru mine – în niște personaje pe care să le admir pentru ceva. Nu trebuie să fie supereroi, dar trebuie să fie mai mult decât niște ființe de o mediocritate care te strivește pur și simplu.

Cu excepția bătrânului, bunicul copilului, pe toți i-ai arunca pe geam, de la început, până la sfârșit. Ok, am înțeles, vrem să spunem povestea banală a unui accident banal dintr-o perspectivă nouă, dar ceva trebuie să mă facă să vreau să știu ce se întâmplă până la sfârșit cu oamenii ăia, iar în Banca de rezerve chiar nu mi-a păsat. Oricum, singurii care se transformă cu adevărat sunt părinții copilului și bunicul, restul adună numai ce le convine din experiență și și înțeleg numai ce servește fixațiilor lor narcisiste.

A doua problemă cu romanul lui Zink este că, atunci când spui povestea morții unui copil, e destul de ușor s-o dai în dramatisme ieftine, iar el nu evită capcana asta, ba mai mult, își bălăcește personajele în ea ca într-un film de pe Hallmark. Amintirile părinților cu copilul, în care copilul vorbește stâlcit numai ca să ne dăm noi seama ce dulce era. Ideea tatălui cu înființarea clubului părinților cu copii morți. Visele Cristinei, mama copilului, cu fiul care se joacă într-un spațiu de-ăsta suprarealist și este înghițit de diverse întunericuri. Plus că, spre final, ai senzația că romanul se transformă într-un soi de manifest moralist împotriva neglijenței la volan.

În schimb, câteva părți cu adevărat frumoase ale cărții sunt întâlnirile bunicului cu prietenii lui septuagenari într-o cârciumă din centrul Lisabonei și felul în care reacționează ei la eveniment. De fapt, moșii sunt cele mai întregi la cap personaje din roman și singurele cărora nu le-ai da un brânci dintr-un tren în mers.

Romanul lui Zink nu e prost, e doar de un cinism greu digerabil. Și, după ce-l citești, nu prea rămâi cu mare lucru. Doar cu ideea că, oricum ar fi și oricine ar muri, viața merge mai departe pentru că oamenii sunt, în orice circumstanțe, fundamental preocupați în primul rând de micile mizerii care li se întâmplă lor și numai lor. Un principiu bun de repetat în fiecare dimineață însorită în care tinzi să crezi, măcar puțin, în nobilitatea ființei umane 🙂