Bookaholic

Ar fi frumos și tentant să mă las pradă amintirilor din copilărie, să încep să vă povestesc despre cum am făcut eu nopți aproape albe (doar eram mică, iar două ore de citit peste ora de somn era o aventură) cu Cireșarii, Tom Sawyer, Inimă de copil, Căpitan la 15 ani, Cei trei mușchetari, Robinson Crusoe ș.a.m.d.

Sau să vă spun despre momentele din timpul liceului, când ronțăiam pe bandă rulantă, cu o lanternă pe sub pătură cărți românești, Romanul adolescentului miop, Juventus și alte poeme, Patul lui Procust, Cartea amăgirilor, Orbitor, Dicționarul onomastic, Despre îngeri (din care acum sunt convinsă că n-am înțeles nimic), Muzici și faze etc., dar și seria Harry Potter sau De ce iubim femeile, Alchimistul, Veronika se hotărăște să moară, Codul lui da Vinci ș.a.

Ori despre lecturile din timpul facultății, perioadele acelea minunate în care citeam cinci sau șase cărți pe săptămână, nestingherită, fără altă urgență în afara aceleia de a trece la următoarea carte – și da, uneori ”urgența” aceasta era atât de mare încât uitam că trebuie să merg la cursuri :).

Numai că, pentru a scrie despre toate acestea, ar trebui să mă avânt prea tare în trecut; oricum, n-am rămas, în mare parte, decât cu senzații în legătură cu perioadele respective. De fapt, de aici a pornit, cumva, materialul de față.

Mi-am amintit în urmă cu câteva zile, petrecându-mi nopțile în compania Agatei murind (o carte mi-nu-na-tă, pe care o savurez încet, încet) a Dorei Pavel (roman abia reeditat, aflat la a treia ediție), de sentimentele pe care le am când fac o noapte albă (sau mai multe) cu o carte. După ce ne încheiem călătoria împreună, pe lângă oboseala adunată, ochii cât cepele și nevoia acută de somn, rămâne o primă senzație de mulțumire – că am ajuns la o carte faină, că am reușit să nu adorm cu ea în brațe, că am câștigat o poveste bună, am mai cucerit un univers, am fost acolo cu totul, am învățat sau descoperit ceva nou, m-am împrietenit cu un alt stil, un alt autor.

Dacă-mi petrec o noapte cu o carte înseamnă că m-a cucerit. Este vorba, până la urmă, despre cărțile acelea care nu au răbdare cu noi, care se cer a fi devorate într-o clipită, cele care ne fură, pe care le iubim intens și, apoi, le înșelăm în alte nopți cu altele, fără să auzim reproșuri din partea vreuneia. Consumate ca focul. Spre deosebire de un one night stand din realitate, o noapte albă cu o carte se termină fără alte așteptări, fără dorințe nespuse, fără pic de rușine. Pur și simplu o pui pe raftul din bibliotecă și ea stă cuminte acolo, poate sperând că vei mai petrece vreodată o noapte cu ea. Tu sau altcineva, de ce nu? 🙂

Ei, și amintindu-mi de sentimentul acesta complex și foarte specific, am inventariat cărțile cu care am făcut nopți albe în ultima jumătate de an. Le-am ales pe cele românești tocmai pentru că îmi doresc să fie citite, discutate, disecate de voi, bookaholicii cu experiență.

Începem cu cele mai recente nopți albe și cu cele mai noi cărți românești citite.

Sebastian, ceilalți și-un cîine, de Mihai Radu, Editura Polirom, 2014

Pentru cartea aceasta am făcut mai multe nopți albe, am avut un ritm mai lent de lectură. Pe scurt, este povestea unui Sebastian, angajat la primărie, alcoolic, ratat spre patruzeci de ani, fără nevastă și copii, doar cu un cățel nedorit (v-ați prins ce-am făcut aici, nu? 🙂 ), care aspiră să fie scriitor (îi iese, nu-i iese, voi decideți) și trece prin tot felul de nebunii, aproape ca-n viață (numai că povestite mai bine). În ”ceilalți” intră Grațiela, femeie recent despărțită de soț, rămasă mamă singură, prezentatoare TV, afaceristă (își deschide o fermă eco), care se întâlnește cu Sebastian (nu ies scântei, doar niște partide de sex și o afecțiune trecătoare) și cu alți tipi; pe lângă Grațiela, dăm de tot felul de alte personaje colorate cu stil. De ce mi-a plăcut? De ce s-o citiți? Am dat zece motive în articolul acesta. Cert e că nopțile albe petrecute cu volumul lui Mihai Radu au meritat cu vârf și-ndesat cearcănele de după.

Cartea poate fi comandată de aici

Povestiri cu final schimbat, de Florin Iaru, Editura Art, 2013

O bijuterie de carte, compusă din cincizeci și cinci de povestiri, apărută la finele lui 2013. Prozele scurte de tipul pastile literare ale lui Florin Iaru sunt proze poetice și poezie în proză. Am fost atât de entuziasmată și atât de nerăbdătoare să le consum pe toate odată încât noaptea a trecut lin pe lângă mine. N-au cum să nu te izbească, să nu te facă să te scarpini în cap uimit (Cum poate cineva să scrie atât de bine pe un spațiu atât de restrâns? m-am tot întrebat, deoarece prozele din carte au de la o pagină la patru-cinci), să nu te facă să râzi, să guști ironia cea mai fină, să pendulezi în lumi diverse, de la cele mai aproape de realitate până la cele suprarealiste, de la cele pline de erotism și până la cele inocente get beget, de la cele incomode la cele în care stai, liniștit, și continui să citești. Cu Povești cu final schimbat m-am uitat, probabil, cel mai mult pe pereți – și asta pentru că, atunci când îmi dădea lovitura de grație, de obicei în ultimul paragraf al prozei, simțeam că am nevoie să stau puțin, să asimilez, să reiau cursul fragmentului de viață înghesuit acolo și să-l înțeleg mai bine.

Cartea poate fi comandată de aici 

Aleargă, de Ana Maria Sandu, Editura Polirom, 2013

Nu aveam nevoie de o noapte întreagă pentru a citi cea mai recentă carte a Anei Maria Sandu (este subțirică: 136 de pagini), dar m-am răsfățat, am lungit-o până când, inevitabil, am ajuns la sfârșit. E greu să vă spun despre ce e vorba – dacă la Florin Iaru este dificil pentru că sunt cincizeci și cinci de povestiri, aici este puțin hazardat să rezum, într-o cutiuță, că este povestea unei femei trecute de treizeci de ani, dar până în patruzeci, care scrie un pseudo-jurnal de jogging, încercând să înțeleagă ce se întâmplă cu viața ei (a noastră) ajunsă la acest prag. Cum este ciudat și să încerci să-i lipești o etichetă – este un roman fragmentat sau o povestire mai lungă, cu fir autoficțional, ton confesiv, plin de poezie, amintiri și angoase, cu schimbări de ritm și suflu, cu întâlniri cu alergători și personaje literare de calibre diferite. Și încă n-am spus nimic, așa că mai bine o luați voi și-o citiți :).

Cartea poate fi comandată de aici

Plicuri și portrete, de Norman Manea, Editura Polirom, ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2014

Sigur că știu că unii dintre voi au ridicat o sprânceană, apoi pe cealaltă, văzând titlul acesta în cărțile cu care am făcut nopți albe. De ce ar face cineva nopți albe citind memorialistică și corespondență? Pentru că Norman Manea îngrămădește aici o istorie literară personală, simțită, e drept, pe propria piele. La început m-au atras scrisorile pe care le publică – Mariana Marin, Radu Petrescu, Paul Georgescu, Gheorghe Crăciun, Anatol Vieru, Cioran etc. -, unele cu tot cu copii, în care am admirat scrisul de mână al unui scriitor sau al altuia, epistole (majoritatea) atât de prietenoase, de solidare, de calde, erudite, intelectuale, pline de afecțiune, încât mi-a fost drag să citesc, să aflu mai multe despre o lume culturală românească din timpul comunismului și din vremea tranziției.

Portretele încropite de Norman Manea m-au complexat – pentru că pare să țină minte tot, detaliu cu detaliu -, unele m-au intrigat și/ sau fermecat (Philip Roth, Ana Pauker, Paul Bailey sau Robert Musil sper să spună tot), altele m-au făcut să văd lucrurile și din altă perspectivă (toți avem propriile noastre idei de care ținem cu dinții câteodată, nu-i așa?). Nu mi-a plăcut că sunt atât de multe necrologuri redate în volum, dar asta s-ar putea să fie doar o chestiune de gust. Câteva nopți albe în compania unui fragment de istorie literară văzută prin ochii lui Manea nu pică greu la stomac, asta e sigur.

Cartea poate fi comandată de aici

Manualul Îmblânzitorului de Cafele, de Iulian Tănase, Editura Herg Benet, 2013

Dacă cineva mi-ar pune un pistol la tâmple și m-ar soma să-i spun cu ce carte de poezie mi-aș petrece eu o noapte întreagă, atunci aceasta ar fi. Și asta pentru că, într-o noapte, te apuci de ea, îți faci câteva cafele la ibric, aluneci în ludicul propus și în universul fain imaginat și, până dimineața, după ce ți-ai ales versurile preferate, apuci să le și recitești. E o bucurie, o poezie frumoasă, închegată, cu gesturi mărunte, repetitive, dar pline de asocieri faine, jucăușe (mă repet, dar e important). Volumul are două părți care se contopesc una în cealaltă: prima se numește O zi din viața Îmblânzitorului de Cafele, un poem în cincisprezece acte, iar cea de-a doua enumeră și descrie, în șapte planșe color, Cafelele Îmblânzitorului (mai multe detalii și impresii despre volum am notat aici).

Apropo, când vin prietenii la mine acasă și zăresc Manualul în bibliotecă, îl scot degrabă și le citesc câte puțin. Negreșit, acțiunea se soldează cu un împrumut :).

Cartea poate fi comandată de aici

Ce-a vrut să spună autorul, Marius Chivu (coord.), Editura Polirom, 2013

Cred că a fost prima dată când am avut suficientă curiozitate să citesc o carte de interviuri de la cap la coadă, din scoarță în scoarță, ba chiar notându-mi răspunsuri sau întrebări interesante, fără să mă plictisesc o clipă – chiar și citind interviuri cu scriitori la a căror operă literară nici până acum nu am ajuns. Nu voiam să dorm, mă încăpățânam să continuu lectura. Întocmai ca în cazul Plicurilor și portretelor lui Norman Manea, le-am luat ca pe o istorie literară diferită, m-a interesat să văd cum și-au comentat autorii răspunsurile date cu ani de zile în urmă la întrebările lui Marius Chivu, ce au scris la diverse anchete, cum s-au jucat de-a literatura. Am citit-o mai demult (acum un an) și, de curând, m-am trezit cu ea în brațe căutând un nu știu ce, la fel de plăcut ca și prima dată.

Este un fel de literatură din afara literaturii, scriitorii devin personaje literare și își joacă propriul rol – uneori  serioși, alteori ludici -, iar interviurile prind viață.

Nu pot să exprim câtă plăcere mi-au provocat pasajele în care unii dintre autorii mei preferați vorbesc despre proiecte, cărți viitoare, iar eu realizam că le-am citit de mult timp. Acestea sunt, oricum, singurele momente în care simți că dialogurile au avut loc în trecut – altfel, ele își păstrează actualitatea (deși unele sunt luate în 2003, altele în 2012 – plaja se întinde pe o durată de 10 ani), spuneam aici și-mi mențin părerea și acum, după o recitire.

Cartea poate fi comandată de aici 

Halterofilul din Vitan, de Maria Manolescu, Editura Polirom, 2006

Pam pam. La o carte atât de ”veche” nu vă așteptați, așa-i? 🙂 Cu Halterofilul din Vitan am o poveste mai lungă.

O citeam pe Maria Manolescu în revista aceea frumoasă, Noua Literatură (a lăsat un gol în rutina mea când a dispărut), pe vremea când eram la facultate. Mi-aduc aminte că i-am și scris, în urma unui articol (nu mai țin minte de unde am făcut rost de adresa ei de e-mail), și i-am spus că-mi plac tare mult textele ei. Teribilismul vârstei :), azi nu știu dacă aș mai proceda așa, Dumnezeu știe câte prostii i-am zis.

Oricum, mi-a rămas în cap de-atunci, știam că a scos cartea aceasta, Halterofilul, dar n-o găseam nicăieri s-o împrumut – în biblioteca de la Litere nu ai parte de ultimele apariții, iar librăriile se încăpățânau să o vândă scump pentru buzunarul unui student. Am reușit, într-o zi cu soare, să dau de ea într-un anticariat. M-am bucurat nespus și am înhățat-o degrabă. Citit pe nerăsuflate, cum altfel?

E o lume luată la bani mărunți acolo, un București pe care îl cunoști și recunoști, o paletă de personaje bine decupate – de exemplu, domnul Popa, un bărbat de cincizeci de ani cu chelie, burtă și o ciupercă între degetele de la picioare, puțin poponar (cuvânt preluat din text), patron de bar, fost lucrător pe șantier, cu o nevastă care-și dorește un copil la o vârstă cam înaintată și o amantă strașnică -, cu situații de-a râsu’-plânsu’, credibile în tot absurdul lor, cu speranța emigrării în America pe fundal, cu drame, iluzii, banal, rutină și o Românie în tranziție. Să vină la mine cineva și să-mi spună că nu i-a plăcut scriitura Mariei Manolescu (de aici sau din cel de-al doilea roman, numit de autoare ”supraroman”, Ca picaturile de sange pe linoleumul din lift), că nu-l cred.

Cartea poate fi comandată de aici

 ***

Sigur, mai am nopți albe cu cărți românești: Luminița, mon amour a lui Cezar Paul-Bădescu, În iad toate becurile sunt arse, Sunt o babă comunistă! sau Raiul găinilor de Dan Lungu, Zilele regelui sau Degete mici de Filip Florian, Și Hams Și Regretel a lui Matei Florin (sau duo-ul Matei și Filip Florian din Băiuțeii), Do Not Cross a Dorei Pavel, Sexagenara și tânărul a Norei Iuga, Poker de Bogdan Coșa, Moș Crăciun & Co. (citită chiar în noaptea de Revelion, printre pahare și artificii) și multe, multe altele. Însă nu sunt lecturi atât de recente precum cele despre care v-am povestit mai sus. Și nu, nu am citit doar titlurile menționate în ultima jumătate de an, unele cărți sunt ”de zi”.

Voi cu ce cărți românești ați făcut nopți albe? 🙂

Sursă imagine principală