În România anilor 1980, membrii unui grup coral specializat în cîntări bisericeşti caută să scape din robia unor confesiuni care nu-i mulţumesc, în încercarea de a descoperi adevărata credinţă. Aparţinînd iniţial cultului baptist, trec la penticostali, apoi la adventişti, iar în cele din urmă se circumcid şi se convertesc la iudaism. Astfel ajung să emigreze în Israel, unde fiecare se descurcă cum poate. Însă Jac, Corneliu şi Beni, cei trei conducători şi ultimii reprezentanţi ai grupului, nu îşi găsesc nici aici liniştea sufletească: Beni ajunge să îmbrăţişeze doctrina mesianică, devenind rabin, în vreme ce Jac şi Corneliu se întorc după 1990 în România, unde pun bazele unui cult iudeo-creştin, „Sărbătoarea Corturilor”, convinşi fiind, după ani de peregrinări, de un singur lucru: „Nu contează dacă rătăcim sau nu. Dumnezeu ne va găsi oriunde Îl căutăm”.
„Sărbătoarea Corturilor descrie o experienţă radicală a alterităţii ca identitate găsită, asumată şi iarăşi pierdută. Cum să-ţi construieşti, cu alte cuvinte, propria fiinţă, propriile adîncimi spirituale sacrificîndu-ţi (inclusiv prin suferinţă fizică) datele banale, comune, concrete ale existenţei. Personajele lui Ioan T. Morar sînt nişte iluminaţi profunzi şi naivi totodată, străini şi familiari, de aici şi de acolo, care absorb creştineşte litera şi spiritul religiei iudaice. Romanul propune o modalitate inedită a eternei lupte dintre Bine şi Rău (acesta din urmă avînd chipul concret al instituţiei represive a comunismului, Securitatea, al delaţiunii, al trădării, al urii şi şantajului, dar şi al demonilor interiori, ai neaşezării omului în lume), dintre trăirea religioasă şi cea profană. Ioan T. Morar a scris cea mai bună carte a sa de pînă acum, o tulburătoare analiză cu o miză neobişnuit de înaltă – un excepţional roman al mărturisirilor care mîntuiesc.” (Mircea Mihăieş)
„Sărbătoarea Corturilor”, de Ioan T. Morar – fragment
Colecţie: Fiction Ltd.
Editura Polirom
Carte publicată şi în ediţie digitală
480 p.
Sînt prea raţional ca să cred şi prea speriat ca să nu cred, asta e problema mea. Dar raţiunea a învins şi, paradoxal, m-a împins în braţele credinţei. E prea complicat să nu crezi. Unul din motoarele credinţei mele e chiar necredinţa. Cînd mă bîntuie mă sperii şi mă apropii mai mult de Biblie, de Dumnezeu, de biserică. Necredinţa e cîinele de pază al credinţei. E greu de înţeles ce spun? Mai ales că sînt inginer şi inginerii se exprimă mai greu – ar glumi pe seama mea unii pe care-i ştiu bine. Beni şi Jac, de pildă.
O singură pricină de poticnire e mai mare: învierea morţilor. Vreau să uit asta. Să nu mă mai gîndesc, să nu pornesc şi să fac nişte calcule prosteşti care să mă încurce în credinţă. Şi totuşi, poticnirea asta mă cercetează mereu.
Eram la „un suc“ după repetiţie, adică aveam fiecare în faţă un pahar de sifon cu sirop. În aceeaşi zi avuseserăm şi o cîntare la înmormîntarea fratelui Curelea, o figură proeminentă a baptiştilor din România, fost deţinut pentru credinţa lui. Un om vesel, dintr-o bucată. Cu puţină vreme înainte de a muri, Beni l-a vizitat la spital. Şi i-a spus să ne salute, că poate nu ne mai vedem decît la Înviere. Ne-a spus asta. Iar Emi, care nu vorbea mult, a încercat să facă o glumă. Una din alea simple, glume fără mare implicare din partea inteligenţei. Genul ăla cînd vezi cum se ridică o găină de pe ou şi-i întrebi pe cei de lîngă tine: „Oare e proaspăt oul?“. Emi cam acolo era cu glumele lui.
— Nu credeţi că va fi mare înghesuială la Înviere? Cum ne vom găsi unii pe alţii?
Nu ştiam dacă să mă amestec în discuţie şi să le dezvălui frămîntările mele pe subiectul ăsta. Pentru că m-a deranjat faptul că se glumea cu o problemă care mie îmi dădea bătăi de cap, m-am lansat.
— Asta e problema la care mă tot gîndesc şi nu reuşesc să am o imagine, să găsesc un răspuns. Cum va fi la Înviere? Înviem toţi odată?
— Păi, a zis Beni, poate cauţi mai multe în Biblie…
— Biblia a fost scrisă acum aproape două mii de ani. De atunci s-au născut şi au murit milioane de oameni. Miliarde. Şi nu vom învia doar noi, cei care murim acum, vor învia toţi. Şi cei răi, şi cei buni, eu aşa am înţeles. Unde să încăpem toţi pe pămînt? Că vor ieşi cimitirele îngropate sub alte cimitire. Vor ieşi gropile comune. Ciumaţii, leproşii, soldaţii morţi în războaie. Toţi. Eu am încercat să fac nişte calcule, dar m-am îngrozit. Nu putem fi toţi în acelaşi timp pe pămînt. Vom învia în etape? În ordinea morţii sau în ordine inversă?
— Dar te frămîntă problema, nu glumă! a încercat Jac să mă oprească.
— Mă frămîntă, da. Şi nu numai problema numărului, deşi e important. Că nu pot vedea, nu am viziunea a ceea ce va fi…
— Deci limita e a ta, a încercat şi Beni să mă oprească.
— Bun, voi nu aveţi limita asta, explicaţi-mi. Spuneţi-mi cum se va întîmpla. Cum o să fie dacii şi romanii care au murit pe teritoriile astea, cum o să iasă din morminte? Nu se vor lua din nou la bătaie? Ca să nu mai vorbesc de alte războaie. Iar dacă învie dacii, să zicem, că tot am văzut filmul, ei vor şti ce e cu ei? Îl vor recunoaşte pe Mesia? Că ei au murit într-o religie păgînă şi se nasc într-o religie creştină… Dar hinduşii, musulmanii? Africanii care cred în te miri ce zeitate sau în labe de leu, ei cum vor fi? Omul primitiv care a desenat în peşteri ce va face? Ce treabă are el cu Învierea? Vom învia în lumea asta, modernă? Ne vom înghesui printre blocuri, pe blocuri, în săli de aşteptare ale Judecăţii de Apoi? Şi vom învia în trupul de acum, în trupul de la moarte? Sau vom primi alt trup?
— Cred că te ambalezi prea tare. Evident că vom fi în trupuri nemuritoare, care nu vor mai putrezi.
— Învăţătorule şi dragă Jac, eu îmi expun spaima mea în raport cu acest subiect. Nu mă ambalez, încerc, chiar, să fiu potolit. Dar întrebările astea mă chinuie. Bun, zici că vom avea alt trup. Dar ce vîrstă vom avea? Vor fi avantajaţi cei care au murit tineri, vor avea trupuri tinere? Ce nevoie vom avea de trup? Vor fi trupuri identice? Atunci, chiar aşa, cum ne vom recunoaşte unii pe alţii? Şi cum ne vom deosebi unii de alţii? Ne vom întîlni şi vom sta cu părinţii noştri sau cu copiii noştri? Vom mai avea grade de rudenie la Înviere?
— Vom fi toţi fiii şi fiicele Creatorului.
— E simplu de spus asta, Beni, dar atunci de ce ne mîngîiem la moartea fiecăruia că ne vom întîlni dincolo? Cînd tot ce e pămîntesc va fi lăsat deoparte? Gradele de rudenie sînt pămînteşti. Numele, hainele sînt pămînteşti. Asta nu înţeleg. Sau, mă rog, asta mă chinuie pe mine. Chiar îl vom întîlni pe fratele Curelea, cum e el convins că se va întîmpla?
— Auzi, cred că tu ne forţezi să anticipăm un eveniment din viitor despre care nu ştim mare lucru decît din profeţii, din textele sacre şi din promisiunea lui Isus.
— Isus i-a spus tîlharului: astăzi vei fi cu mine în rai. Deci tîlharul nu mai trebuie să învie? Corpul lui e abandonat pe cruce, apoi în mormînt, iar sufletul e deja în rai, cu Isus. El nu va mai învia?
— Păi, în cazul ăsta, nu.
— Adică a sărit peste etapa asta?
— Poţi zice şi aşa.
— Dar staţi, că nu am terminat subiectul. Mă întreb, un om căruia i-a murit soţia şi care s-a recăsătorit – cînd va învia cu cine va fi, cu prima sau cu a doua nevastă?
— Hai că aici exagerezi şi răspunsul e simplu: nu vom mai fi soţ şi soţie la Înviere… Aşa cred…
— Beni, îmi zici că e simplu. Dacă nu vom mai fi soţ şi soţie, nu vom mai fi nici părinţi şi copii, nu?! Vom asista la învierea unor ego-uri care n-au legătură între ele… cam asta ai sugera tu…
— Nu vă mai certaţi. Ar însemna ca noi, cu mintea noastră, să cuprindem nemărginirea lui Dumnezeu…
Despre Ioan T. Morar
Ioan T. Morar (n. 13 aprilie 1956, Şeitin, judeţul Arad) a absolvit în 1981, ca şef de promoţie, Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia română-franceză. În perioada 1981-1986 a fost profesor de limba şi literatura română la Liceul Industrial „Textila” din Lugoj. Din 1987 devine redactor al revistelor Viaţa studenţească şi Amfiteatru. După 1989 lucrează la Cuvîntul şi Alianţa Civică. În 1990-1991 este redactor-şef la „Varietăţi”, TVR, de unde pleacă prin demisie. Este membru fondator al Academiei Caţavencu. Din toamna anului 2004 pînă în 2009 este şi senior editor la Cotidianul. A realizat mai multe emisiuni de televiziune, activînd, pînă în 1996, în grupul Divertis. În 2010 a fost numit consul general la Marsilia, funcţie din care a fost schimbat în 2012. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
A publicat volumele de versuri: Vară indiană (Albatros, Bucureşti, 1984; volum distins cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor), Fumul şi spada (Cartea Românească, Bucureşti, 1989), Şovăiala (Brumar, Timişoara, 2000; volum distins cu premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor), Neruşinarea (Brumar, Timişoara, 2003) şi Paloarea (Brumar, Timişoara, 2010). Poeziile sale au fost traduse în engleză, franceză, polonă, spaniolă şi maghiară, în antologii şi reviste culturale. La Editura Polirom a mai publicat Lindenfeld (ed. I, 2005; ed. a II-a, 2006; ed. a III-a, 2013; roman distins cu Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi), Negru şi Roşu (2013; roman nominalizat la Premiul „Cartea anului 2013” acordat de revista România literară) şi Cartea de la capătul lumii (ed. I, 2007; ed. a II-a, 2015).
