Te întrebi vreodată, în timp ce citeşti, când şi cum şi unde a fost scrisă cartea? Cum arăta foaia albă în ochii celei care avea s-o umple, cum arăta manuscrisul în diversele lui stadii? Era scris mai întâi de mână? Sau bătut direct la maşină? Era plin de tăieturi, mâzgăleli, răzgândiri şi enervări, sau părea mai degrabă curat, produsul unei idei coapte?

Cum arăta scriitoarea în timp ce punea pe hârtie paragrafele care ţi-au plăcut? Era transfigurată, încrâncenată, zâmbea? Ce făcea când nu scria? O întrerupea cineva vreodată? Rămânea uneori cu ochii pe pereţi, gândindu-se la altceva? Se închidea în camera ei, într-o linişte desăvârşită, sau scria într-o cafenea, înconjurată de oameni?

Simone

Mai multe fotografii cu Simone de Beauvoir o înfăţişează concentrată, cu părul strâns în cocul ei caracteristic, cu stiloul în mână şi cafeaua sau ceaiul sau ţigările alături; uneori la o masă, sub o oglindă de bistro parizian, ca cea sub care stăteau de vorbă Anna Karina şi Brice Parain, în alt film. Într-un interviu din 1965, Simone pare foarte relaxată în legătură cu obiceiurile ei scriitoriceşti. Spune că se apucă de treabă la zece şi scrie până pe la unu, apoi se vede cu prietenii şi apoi, de la cinci, lucrează din nou, până pe la nouă. Uneori, după-amiaza, scrie la Sartre acasă. Nu-i e greu deloc să se tot mute dintr-un apartament în altul, şi nici să reia la cinci după-masa ce lăsase neterminat la prânz.

Anais

După ce am citit acum mai mulţi ani Incest, jurnalul lui Anais Nin, eram înnebunită după ea. Era o narcisică şi o dezaxată, dar era ceva molipsitor în scrisul ei, în felul în care vorbea despre obsesiile ei, despre bărbaţii din viaţa ei şi despre libertatea cu care înţelege să trăiască.

Ducea o viaţă dublă, triplă. Scria pe ascuns, cel puţin în jurnal. Îţi dădea impresia că totul trebuie să fi strălucit în jurul ei, nu doar paietele şi bijuteriile Art Nouveau. Şi de-asta mă enervau cei care spuneau că scrisul ei nu e mare lucru şi că celebră a făcut-o mai ales relaţia cu Henry Miller (mai ales că Miller nu prea e pe gustul meu 🙂 ). Mai sus, o pagină de manuscris cu notele lui şi o fotografie cu Anais dintr-o perioadă mai puţin zbuciumată.

Sylvia

De câte ori mă gândesc la ce i s-a întâmplat Sylviei Plath, mă întristez. Nu ştiu dacă am dreptate, dar uneori cred că dacă ar fi trăit într-un context diferit, ar fi avut şanse mai mari să nu sfârşească atât de tragic. Poate ar fi ales să nu aibă copii, poate ar fi avut parte de altfel de terapie şi asta ar fi ajutat-o. Sau poate nu.

Sylvia a ţinut jurnal de pe la 12 ani. Scria febril. A început lucrul la Clopotul de sticlă în martie, 1961 şi a scris intens timp de două luni. După ce i s-au născut cei doi copii, Sylvia începea să scrie la patru dimineaţa, în fiecare zi.

Susan

Mi-a plăcut foarte mult Reborn, jurnalul lui Susan Sontag. E un fel de şantier, conţine liste şi note grăbite, e telegrafic, scris cu verva şi graba omului neliniştit, care te motivează şi te inspiră.


Susan scria cu pixul sau cu creionul pe bloc-notesuri cu pagini albe sau galbene, „acel fetiş al scriitorilor americani”, spunea ea. Îi plăcea lentoarea scrisului de mână. Apoi bătea totul la maşină, făcea corecturile şi copia din nou textul. Prin anii ’90, când a început să folosească computerul, făcea corecturile tot de mână, pe paginile printate.

Iris

Înainte de a se apuca de o carte nouă, Iris Murdoch plănuia totul cu grijă. Fiecare capitol, fiecare dialog erau gândite dinainte. Apoi, în stadiul următor, lăsa lucrurile să vină de la sine. „Te gândeşti la o situaţie şi apoi, dintr-odată, un aspect extraordinar al acesteia iese la suprafaţă”, spunea ea.

Lucrurile profunde care se regăsesc în ceea ce urmează să scrii se impun şi se leagă între ele. Trebuie să petreci o mulţime de timp uitându-te pe fereastră şi scriind lucruri disparate care s-ar putea să te ajute sau nu. Trebuie să aştepţi, să ai răbdare, până simţi că ţi-a ieşit exact ce trebuia – până ştii cine sunt personajele, despre ce e vorba, cum se mişcă acţiunea. S-ar putea să dureze mult, chiar şi un an, până ce lucrurile iau o oarecare formă.

Iris spunea că îi plăcea să lucreze, dar că mai avea şi alte lucruri de făcut. „Noroc că soţul meu găteşte.” Uneori trebuia să meargă la Londra sau să-şi viziteze prietenii. Altfel, programul ei de lucru era destul de stabil. Se ducea la culcare devreme şi începea să lucreze foarte devreme. Lucra toată dimineaţa şi apoi făcea cumpărături şi scria scrisori după-masa. Apoi lucra din nou de pe la patru jumate până pe la şapte sau opt.

Doris

Doris Lessing spunea undeva că scrie pentru că are de multe ori sentimentul înnebunitor că-şi iroseşte viaţa ; că e nu e bună de nimic. Îşi petrece timpul alergând de colo-colo ca o pisicuţă, făcând una-alta. Dar dacă nu scrie, simte că ziua e pierdută.

De tânără s-a obişnuit să lucreze în reprize scurte, foarte concentrate. Dacă avea un weekend, sau o săptămână, lucra incredibil de mult. Crede că totul i-ar ieşi mai bine dacă nu s-ar grăbi, dar n-are ce face, aşa s-a obişnuit. A observat că majoritatea femeilor scriu în felul ăsta, în timp ce „Graham Greene, de exemplu, scria două sute de cuvinte perfecte pe zi!” Ea se simte mult mai bine dacă lasă lucrurile să curgă. Începe ceva, iniţial sună ciudat, necizelat, dar apoi urmează declicul şi din acel moment totul devine fluent. Doar dacă scrie aşa e mulţumită de rezultat ; nu-i place să transpire pentru fiecare frază în parte. (Un interviu cu Doris aici.)

JK

Încă n-am citit Harry Potter, dar de-abia aştept s-o fac! Mi se pare că e o poveste care vorbeşte bine despre pericolele maturizării, privită ca iniţiere în anumite ritualuri care li se par copiilor magice şi uneori înspăimântătoare. (Spun asta după ce am văzut filmele).

JK Rowling spune că poate scrie aproape oriunde. Nu are nevoie de birou. E obişnuită să lucreze cu zgomot de fond, atunci când are câteva ore libere.

Şi, într-adevăr, a început să scrie despre aventurile lui Harry pe la mijlocul anilor ’90, într-o cafenea din Edinburgh, aşteptând ca fetiţa ei, Jessica, să iasă de la şcoală. Nu avea nici computer, nici maşină de scris. Primul volum din Harry Potter a fost scris de mână, în agitaţia unui local scoţian.

Un comentariu
  1. Pingback: Cărţi de citit atunci când plouă « Bookaholic

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *