De câteva zile, în fiecare seară se adună în Piața Universității un grup mare de oameni care protestează împotriva proiectului minier de la Roșia Montană. Oricât de mult se încearcă pe diverse canale media minimizarea sau discreditarea protestului, chestiunea e una care ne privește pe toți, fie că ne referim la un potențial dezastru ecologic, fie la niște legi date preferențial, fie la promovarea agresivă pe bani foarte mulți care duce la distorsionarea percepției asupra faptelor. Pentru că nu cred că putem fi indiferenți față de ceea ce se întâmplă, i-am întrebat pe câțiva dintre scriitorii pe care i-am văzut în Piață – Cecilia Ștefănescu, Florin Iaru, Philip Ó Ceallaigh și Vasile Ernu, ce i-a adus acolo.

Cecilia Ștefănescu

cecilia

 Am ieşit în casă de la 14 ani, mai întîi împreună cu părinţii mei, la Revoluţie, mai apoi în Piaţa Universităţii, am ieşit pentru toate cauzele în care am crezut. De data asta am ieşit în primul rînd pentru băiatul meu, pentru că asta e ţara în care va creşte pînă la majorat, atunci cînd va alege singur unde vrea să trăiască. Şi vreau să crească într-o ţară unde contractul acesta de încredere dintre cetăţean, adică eu, şi omul politic pe care îl aleg să nu fie încălcat, viciat, trădat. Iar dacă se întîmplă asta, dacă încrederea este trădată, aş vrea ca băiatul meu să înţeleagă că nu este un pion neputincios şi că vocea lui, alături de a altora, este auzită. Vreau să înţeleagă ce e aia, solidaritatea, şi că nu este o vorbă-n vînt.

Philip Ó Ceallaigh

philip2Pentru mine e o bucurie simplă cea de a fi alături de ceilalți la protest – vorbim de o generație crescută într-un mediu toxic, de o țară unde sistemul politic descurajează orice implicare din partea cetățeanului și unde respirăm ani de zile un aer care produce o senzație de neputință. Și, iată, astăzi, o generație care nu e naivă, care crede în drepturile ei, o generație a oamenilor care nu sunt complexați că sunt născuti aici, care au găsit o cauză demnă de vocea lor, care nu așteaptă sprijin de la cineva sau de undeva din interiorul sistemului, care nu așteaptă atenție de la media pentru că au creat între ei un sistem de a-și transmite informația și de a comunica. Când stau între ei, și mă bucur să văd acolo mulți prieteni de-ai mei, simt că respir aer curat.

Vasile Ernu

ernu
Urmăresc de mulţi ani dezbaterea legată de problema exploatării acestor zăcăminte. Cunosc în mare argumentele pro şi contra.  M-au convins argumentele celor care luptă împotriva proiectului. Da, sînt impotriva exploatării de acest fel, adică împotriva cianurilor. Nu am nici cea mai mică încredere în corporaţii de acest tip care secretizează contractele şi aruncă cu bani grei pe propagandă, clientelă politică etc. S-a ajuns pîna acolo încît guvernul Românie pregăteşte o lege specială pentru ei. E mult prea mult. De aceea trebuie protestat şi oprit cu orice mijloace acest proiect. Însă în esenţă lucrurile sînt mult mai profunde. Aici aveam de a face doar cu un exemplu al modului în care funcţionează logica dominantă a neoliberalismului. În esenţă acest protest este unul anti-corporatist, deci unul anticapitalist.

Florin Iaru

florin_iaruÎn general, nu-mi e indiferentă lumea în care trăiesc. Dincolo de munca mea, împrejurările, legislaţia şi consecinţele sînt dictate de alţii. De aceea, sînt atent la semnalele pe care politicienii şi societatea le lansează zilnic către mine. Cunoscîndu-le, pot să-mi planific, cît de cît, viitorul.

Prin urmare, dacă mă interesează ceva, că-mi place, că nu-mi place, mă informez. Caut să aflu ce şi cum, înainte să iau o decizie. Cînd judeci doar cu inima sau cu ideologia, iei numai decizii greşite. Nu a fost altfel în cazul “ursului românesc”, vînat de un scoţian dobitoc, care scuipa pe naţiunea română. 🙂 Am sfătuit ceata de indignaţi să caute mai bine. Zadarnic. În ceea ce priveşte “Roşia Montană”, m-a pus pe gînduri, de la început, enorma cantitate de bani cheltuiţi de RMGC pentru promovare, fidelizare, modul în care a convins politicieni, organizaţii, agenţii. Abia cînd am văzut cum urcă şi scade la bursă RMGC, am devenit interesat. Apoi, am căutat să văd ce vor ăia să “exploateze”. Ştiam că e niscaiva aur.

Apoi am văzut că sînt minerale care valorează dublu şi pentru care vînzătorul (statul român) nu primeşte nimic. Aşa că am măsurat cu micrometrul redevenţa. Am evaluat profitul RMGC şi am cîntărit cheltuielile statului român. Apoi am aflat că, în vecinătate, va muri o fabrică de cherestea, cu 1000 de muncitori. Că vor dispărea vestigii istorice vechi de două milenii. Apoi, am mai aflat că reziduurile şi lacul de acumulare vor forma cel mai toxic loc din România, care va trebui supravegheat cel puţin 100 de ani, cu cheltuieli enorme.

Am mai aflat că investiţiile în locurile de muncă sunt o minciună, pentru că tehnologia bazată pe cianuri cere specialişti pe care Roşia Montană nu-i are. Iar în zece ani, compania îşi ia catrafusele şi o şterge. În fine, cîştigul statului român e ridicol, iar responsabilităţile, uriaşe. Numai în ultimul an, banii veniţi de la UE egalează “donaţia” RMGC. Iar dacă vrem şi vrem blestematul ăla de aur, hai să punem osul la treabă şi să-l extragem noi, în folosul nostru, sau, şi mai simplu, să ne recuperăm tezaurul de la ruşi: 98 de tone. Prin urmare, am descoperit o imensă afacere, o minciună ordinară, un şmen greţos cu statul român. Şi poate nici aşa nu m-ar fi interesat problema, dacă nu ar fi fost cumplit de clare consecinţele. Eu rămîn în ţara aceea murdară pe care şmenarii, şpăgarii şi complicii o vor părăsi îngreţoşaţi, numind-o, cum altfel?, Românika.

Foto main image: Vlad Petri

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *