Zeruya Shalev este poate cea mai cunoscută şi apreciată scriitoare israeliană a momentului. Romanele ei au fost traduse şi publicate de cele mai mari edituri din Europa. În România au apărut Viaţa amoroasă, Soţ şi soţie şi Thera. Ultima carte publicată în româneşte este Fărîme de viaţă (Polirom, 2012), o hipnotică explorare a relaţiilor dintre părinţi şi copii, a modurilor prin care aceştia reuşesc sau nu să se desprindă unii de ceilalţi şi să-şi trăiască vieţile. Am întrebat-o pe Zeruya Shalev câte ceva despre această carte, dar şi despre lucruri care ţin de faptul de a fi scriitoare, în interviul de mai jos. Enjoy!

Am citit de curând ultimul dumneavoastră roman, tradus în româneşte de Ioana Petridean. Frazele sunt lungi, migălos construite şi au un ritm special, magnetic care îi induce un fel de transă cititorului. Am simţit că nu pot lăsa cartea din mână. Aţi ştiut dintotdeauna că vă doriţi să deveniţi scriitoare?

Mulţumesc pentru gândurile bune, m-au bucurat foarte mult. Când scriu, experimentez şi eu aceeaşi transă pe care o trăieşte cititorul. Sunt atât de concentrată când scriu, e aproape ca un vis. Ritmul se revarsă foarte natural din interiorul meu şi asta probabil pentru că mi-am început cariera ca poetă. Am început să scriu poezii de foarte devreme, de când am învăţat alfabetul, la grădiniţă. Scriu de când mă ştiu. Problema nu s-a pus niciodată în termenii unei alegeri sau ai unei dorinţe. Pur şi simplu, s-a întâmplat. La fel de natural ca faptul de a respira. Am crescut scriind.

În cărţile dumneavoastră este vorba în special despre relaţiile de cuplu şi despre cele dintre părinţi şi copii. Când v-aţi dat seama care sunt temele despre care vreţi să scrieţi?

M-a interesat dintotdeauna interiorul, psihicul uman. Relaţia fiinţei umane cu ea însăşi şi cu cei din jurul ei. După părerea mea, acest microcosmos intim este o lume întreagă. Graniţele emoţionale m-au interesat dintotdeauna mai mult decât cele geografice, iar războiul dintre sexe mai mult decât cele dintre naţiuni. Acest lucru îşi găseşte expresia firească în ceea ce scriu.

În Fărîme de viaţă există un personaj, o proaspătă mamă de gemeni, care imediat după ce a născut, îi spune cu teamă unei alte femei că deşi îşi dorise această sarcină, simte că viaţa ei s-a încheiat şi copiii o dezgustă, i se par „necopţi” ca friptura în sânge. Această mamă e speriată pentru că nu simte ce crede ea că ar trebui să simtă. Probabil că sunt multe femei care trec prin asta, dar care cred că sunt singure. Pentru ele asemenea pasaje ar putea constitui o alinare. Ce rol are literatura în deschiderea dezbaterilor şi în spargerea tabuurilor? (Despre maternitate, de exemplu)

Cred că literatura are un efect extraordinar asupra psihicului uman. Poate consola, poate şoca, poate provoca schimbări interioare. Fără îndoială, tabuurile sunt subiecte foarte importante, ca şi legitimarea lucrurilor ambivalente sau dure pe care le simt oamenii. În cărţile mele, încerc să nu înfrumuseţez, ci să oglindesc lumea emoţiilor în toată complexitatea ei. Mă bucur întotdeauna să aflu că pe oameni i-au ajutat cărţile mele şi că citirea lor a avut chiar o dimensiune terapeutică pentru ei.

Cât de mult sau de puţin consideraţi că e bine să se implice o scriitoare sau un scriitor în asemenea dezbateri, dincolo de cărţile pe care le-a scris?

Cred că destul de puţin. Cred că principalul rol al scriitoarei sau scriitorului este să scrie, cât poate ea sau el de bine şi de clar. Toate celelalte misiuni publice îmi par mai puţin importante. Depinde însă de temperamentul şi înclinaţiile fiecăruia.

Recent, într-un articol de blog despre creşterea copiilor, o jurnalistă scria că părinţii noştri (care aveau douăzeci sau treizeci de ani în cea mai dură perioadă a comunismului) nu s-au preocupat deloc de evoluţia noastră emoţională. Prin urmare, cei din generaţia noastră au ajuns nişte părinţi obsedaţi să nu-şi traumatizeze în niciun fel copiii. Poate şi pentru că sunt încă supăraţi şi vor să le arate părinţilor lor „cum se face”. În Fărîme de viaţă, Hemda spune că asemenea supărări n-au niciun sens. Dumneavoastră credeţi că are rost să fim supăraţi pe părinţii noştri?

Argumentele sunt interesante. Acest fenomen e foarte răspândit şi în Israel. Generaţia mea – crescută de părinţi care erau mai duri decât suntem noi – îşi creşte copiii cu totul altfel. În Israel, copilul e centrul familiei şi nevoile lui sunt în topul listei de priorităţi a părinţilor. Fără îndoială, e aici o dezbatere cu părinţii noştri (chiar dacă nu mai trăiesc, părinţii sunt în noi), iar dincolo de asta, e o încercare de a corecta greşelile părinţilor noştri, sau cel puţin de a nu le repeta. Dar mi-e teamă că suntem atraşi în problema opusă: copiii cresc simţindu-se prea importanţi, nu învaţă să se confrunte cu frustrările şi nu sunt deloc pregătiţi pentru viaţă. Sper ca odată cu generaţia următoare, lucrurile să se echilibreze. După părerea mea, să fii supărat pe părinţi nu e rău. Uneori, e parte a formării identităţii noastre, dar trebuie să ieşim la un moment dat din asta şi să găsim calea de mijloc.

Fiecare dintre personajele din Fărîme de viaţă urmăreşte obsesiv o fantasmă (fie că e vorba de „iubirea adevărată” sau de „un copil”) şi această „misiune” îl devorează. Există speranţă pentru aceste personaje? Ar putea avea o viaţă mai bună, mai relaxată?

Până la urmă, aceasta este cea mai optimistă carte a mea, aproape prea optimistă pentru gustul meu. Cei doi fraţi, Dina şi Avner, încearcă să-şi schimbe restul vieţii, în umbra apropiatei morţi a mamei lor. Mi se pare că fiecare dintre ei trece printr-o schimbare importantă, care le dă speranţă pentru restul vieţii. Nu e vorba neapărat despre o viaţă mai uşoară sau mai confortabilă, ci despre una mai completă şi mai plină de sens.

Aţi avut vreodată modele? Care sunt scriitoarele dumneavoastră preferate?

Îmi place foarte mult şi o admir pe Virginia Woolf, iar al ei Spre far m-a însoţit de-a lungul multor ani. Îmi plac, de asemenea, mult două scriitoare italiene, Elsa Morante şi Natalia Ginzburg. Pentru că scrisul meu provine din regiuni care aparţin mai puţin conştientului, nu am modele conştiente şi asumate.

Ne puteţi povesti câte ceva despre modul în care scrieţi? Aveţi locuri preferate sau momente preferate ale zilei în care scrieţi? Aveţi ritualuri? Program?

Scriu dimineaţa, când copiii sunt la grădiniţă şi la şcoală. Încerc să încep din momentul în care casa se goleşte. N-am avut niciodată un birou şi lucrez doar acasă. N-am scris niciodată în cafenele sau în camere de hotel. În anii din urmă, am pus stăpânire pe camera fetei mele, după ce ea a plecat de acasă. E un fel de subsol, neaerisit şi prost luminat, dar cu multă linişte. Nu pot să spun că am ritualuri. Dimineaţa citesc întotdeauna ce am scris în ziua precedentă şi apoi încerc să intru în starea aceea profundă şi aproape onirică de concentrare, şi să aştept inspiraţia.

Mă surprind deseori lucrurile pe care le scrie mâna mea. De multe ori nu ştiu spre ce mă conduc cele scrise în ziua respectivă. Uneori ştiu, dar mă regăsesc într-un loc cu totul diferit. Scrisul este un proces misterios şi fascinant. Fiecare carte e prima carte, fiecare rând e primul rând. Poate nu reiese suficient de clar din cărţile mele, dar scriu cu multă bucurie. Fără să ies din cameră, trăiesc experienţe emoţionale profunde – o viaţă diferită.

Laura Sandu

redactor și traducător cărți, doctorand studii culturale și teoria imaginii, co-autor al romanului colectiv Rubik


5 comentarii
  1. Andreea Dobrica

    Initial am ridicat din spranceana: relatii de cuplu neinplinite, razboiul dintre sexe… hmmm. Apoi am citit interviul si m-a facut curioasa. Echilibrul cu care vorbeste despre ceea ce scrie, ideea de transa cathartica pe care o resimte cand scrie si pe care reuseste sa o induca si citittorilor sai sunt lucruri pe care le caut la un scriitor. Sondarea psihicului uman cu alegerile, nevoile si nehotararile lui nu e o treba usoara in sine, cu atat mai putin cand incerci sa suprapui acestei situatii si o poveste coerenta. Sunt curioasa sa ii citesc cartile si sa vad daca intr-adevar ii reusete.

    Reply
  2. Aron Felicia

    Dupa lecturarea acestui mini-interviu o sa cumpar, cu siguranta, cartile Zeruyei….O gasesc fascinanta in gandire, in idei, in exprimare, in tot. Cred ca nici macar un fin psiholog nu ar putea, dupa lungi sedinte de discutii cu cineva, sa gaseasca un asemenea leac tamaduitor pentru persoana ce se afla in fata sa si anume puterea tamaduitoare a cuvintelor, a experientelor altora ( fie ele si personaje fictive, pana la urma asta e farmecul.). Tu, care te confrunti cu o problema, iei puterea de a merge mai departe si te imbarbatezi cu frazele dintr-o carte scrisa un om normal. Efectul terapeutic al cuvintelor venite de la un om normal, o femeie scriitor, este mult mai eficace decat al celui venit de la o persoana (psiholog, psihoterapeut) platita sa te vindece de frici, fantasme si bariere impuse de minte. Interviul asta ma face sa vreau sa o citesc, ma face sa vreau sa intru in legatura intima cu randurile asternute de ea in aceste carti…

    Reply
  3. Alexandra

    O dovada ca scrisul si lectura pot forma un “medicament” fabricat de mana unui scriitor-care la randul sau este om si mama.
    Merita sa iti rupi 10 minute din viata ca sa citesti o mica confesiune.

    Reply
  4. roxana barbu

    cu siguranta este foarte dificil sa transpui in scris profunzimea sentimentelor si simtirilor unor oameni si cred ca mai dificil de atat este sa fii capabil sa transmiti catre cititorii tai esenta acestor lucruri. felicitari pentru interviu

    Reply
  5. Pingback: Prin blogosfera literara (5 – 11 noiembrie 2012) | Recenzii filme si carti

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *