Unul dintre invitaţii speciali ai celei de-a şaptea ediţii a Festivalului Internaţional de Literatură (3-6 decembrie 2014) a fost Toni Marques, scriitor şi jurnalist brazilian. Este, de asemenea, editor pentru emisiunea Fantástico a Globe TV, precum şi curatorul FLUPP, festival internaţional de literatură găzduit de comunităţile din ghetourile Braziliei. A publicat patru cărţi şi a editat antologia „The Book of Rio”.

Am stat de vorbă despre spaţiul literar brazilian contemporan, despre temele sale favorite, dar şi despre ce îl motivează să scrie. În speranţa că scrierile sale vor fi în curând traduse şi în română, vă invităm să citiţi acest interviu pentru a afla o frântură despre un spaţiu literar care, deocamdată, ne este relativ necunoscut.

For the english version, please click here

Motto-ul FILB este „Re-writing the Map of Europe”. Cum încadraţi noţiunea de graniţă în această nouă hartă şi unde aţi plasa literatura dvs. şi, în general, literatura braziliană?

Nu cred că mă înşel dacă afirm că generaţia mea, a oamenilor născuţi în anii ’60, în Brazilia, în marile oraşe, precum Rio de Janeiro, se află sub influenţa enormă a lui Rubem Fonseca, cel care a deschis literatura braziliană către teme sumbre, urbane. În anii ’60, a spus: „Hei, literatura nu trebuie să fie politicoasă, trebuie să fie întunecată, curajoasă şi trebuie să exploreze cele mai întunecate colţuri ale sufletului, în orice loc, oricând”. Ca tânăr cititor, asta m-a captivat. De fapt, a captivat pe toată lumea, pentru că era ceva atât de diferit de orice avea Brazilia la momentul respectiv. Au mai fost şi alţi rebeli chiar înaintea lui sau odată cu el, dar el a fost modernistul prin excelenţă, o combinaţie între Raymond Chandler şi Raymond Carver. M-a captivat atât de mult în adolescenţă şi în prima mea tinereţe, că nu am mai putut să mă dezbar de această influenţă, care s-a manifestat nu atât în ceea ce priveşte limbajul, cât în ceea ce priveşte tematica.

Cred că voi, europenii, aveţi mai multe avantaje (care trag după ele şi dezavantajele aferente, bineînţeles). Aparţineţi unui teritoriu care a fost modelat de conflicte între fraţi şi veri, cucereaţi mereu pe cineva, dar, în acealşi timp, şi învăţaţi unul de la celălalt. Aveţi avantajul tradiţiei, al combinaţiei de tradiţii. Pentru mine, Europa este adevăratul creuzet al lumii. Dar asta poate să fie şi o povară, pentru că aveţi în faţă nişte structuri solide de gândire, limbaj, cultură. Eu provin dintr-o fostă colonie portugheză, suntem formaţi de la zero.

Primii scriitori brazilieni nativi abia acum apar. Sclavia negrilor nu a produs scriitori, a fost o singură poveste în engleză a unui sclav care a fost adus în Brazilia şi apoi a fost trimis în America şi în cartea lui aminteşte fugitiv Brazilia, deşi mai degrabă se referă la călătoria dintr-un oraş într-altul. Albii, în zilele colonialiste, oamenii educaţi care puteau deveni scriitori, au urmat şcolile literare europene, realismul, naturalismul, până în perioada modernă. În Brazilia, modernismul a însemnat încercarea de a crea un mod tipic brazilian de vedea şi a face lucrurile, în arte, teatru, literatură. Moderniştii au stârnit o adevărată revoluţie, mai ales Mario de Andrade, care chiar a trasat o direcţie a expresiei originale braziliene în ceea ce priveşte limbajul, felul în care scrie fiind total diferit de al oricărui scriitor din Europa sau de oriunde. Una dintre ramificaţiile modernismului care a rămas este aşa-numitul regionalism. Mişcarea regionalistă a dat, practic, o literatură a satului, o literatură care şi-a îndreptat privirea către Brazilia rurală, către structurile îndepărtate de marile oraşe, apelând la un limbaj regional, în stilul în care vorbesc şi gândesc cei care nu trăiesc în marile oraşe. Fonseca e cel care spune „Gata! O să scriu despre lucruri urbane, nebuneşti”. Scrie într-un stil precis, aproape ca un chirurg, ca un legist, disecând cuvintele şi frazele. De fapt, unul dintre primele sale romane este despre un legist.

 

„Ceea ce mă interesează este să caut teme care fie nu-şi au încă locul pe hartă, fie pot fi explorate dintr-o perspectivă diferită, compatibilă cu subiectivitatea mea.”

 

Care sunt temele care vă interesează?

Ceea ce mă interesează este să caut teme care fie nu-şi au încă locul pe hartă, fie pot fi explorate dintr-o perspectivă diferită, compatibilă cu subiectivitatea mea. Mă interesează care sunt limitele temelor, care teme braziliene sunt globale, care dintre ele sunt o lume în ele însele, cum, de exemplu, religia afro-braziliană, adusă de sclavii negri, a fost cumva revalorificată în Brazilia până când a devenit, de-a lungul anilor, religia clasei mijlocii albe, şi cum acest proces a ajuns până în Argentina. Acesta este, pentru mine, un exemplu de rescriere a hărţii.

Brazilia este o ţară imensă, de 200 de milioane de oameni, are o mulţime de poveşti de spus, din prezent, dar şi din trecut. Un scenariu scris de mine a ajuns în atenţia unei companii de producţie, care l-a pus la baza unui serial TV pentru HBO Brazilia, ce va fi difuzat anul viitor. Povestea mea e o comedie – ei au păstrat personajul meu şi l-au plasat în contexte diferite, dar au păstrat ceea ce el vrea, cine este, toate conflictele sale. Cu această poveste, am încercat că fac ceva ce pare total natural, dar ceva ce nu vezi în viaţa de zi cu zi a Braziliei: am încercat să scriu o comedie despre dictatură. Desigur că dictatura distruge vieţi, dar poate că e posibil să râzi de anumite aspecte ale ei, în cazul meu, de cenzură. Eroul meu este un cenzor de filme. În anii ’60 şi ’70, filmele braziliene au alunecat uşor înspre o tematică de anxietate sexuală a clasei mijlocii, oferind comedii uşoare, care tratează anxietatea sexuală a anilor ’60, dar într-o manieră grosolană, brutală. Uşor, uşor, conducerea a permis difuzarea acestor filme, care erau percepute, la vremea respectivă, ca filme porno uşoare, dar nu erau porno, erau doar comedii sexuale. Aşa că m-am gândit „Hm, un cenzor de filme care vede film după film despre frustrări sexuale – ar trebui să fie amuzant”.

 

 

Credeţi că scriitorii ar trebui în primul rând să fie interesaţi de realitatea imediată, în special în ceea ce priveşte contextul socio-politic?

Fiecare e liber să facă ce doreşte, dar eu prefer, ca cititor şi scriitor, să am de-a face cu realitatea. Să ne uităm la americani. Americanii fac totul. Pentru mine, ei sunt povestitorii prin excelenţă, pentru că spun toate tipurile de poveşti. Dacă vrei să vezi un film despre preşedinţii americani, ai de unde să alegi. În Brazilia, nici vorbă. Dacă vrei să citeşti un roman al cărui personaj principal este senator, ar trebui să apelezi la un cărturar ca să-ţi găsească acea carte. Riscăm mereu să cădem în acea pompozitate în care personajul principal este un scriitor/jurnalist/profesor. Asta nu îmi place, pentru că deja au făcut-o clasicii. Unul dintre lucrurile rele ale cenzurii în Brazilia este că, în arte, nu regăsim clasa oamenilor înstăriţi, a conducătorilor. Artiştii tind să vorbească despre oamenii săraci, despre victime, care ar putea, într-un fel, să fie salvate prin artă. Asta e ceva tipic pentru Brazilia – sărăcia înconjurată de magie. Dictatura te face să te simţi aproape obligat să ai de-a face cu nedreptăţile sociale, să te aliniezi, ca artist, cu cei slabi, cei săraci. Şi nu este nimic în neregulă cu asta.

Cred totuşi că arta nu acordă suficientă atenţie elitei. Trebuie să înţelegi şi mediul acesteia. De exemplu, cum s-au transformat anumite familii în mari industriaşi? Unde sunt naraţiunile despre Rockefellerii brazilieni? Mi-ar plăcea ca aceste aspecte să intre pe noua hartă a Braziliei. Imaginaţi-vă dacă un extraterestru ar trebui să afle despre Brazilia prin intermediul cărţilor, cât îi va lua să găsească o naraţiune despre preşedinţii noştri, despre Rockefellerii noştri? Avem nevoie şi de astfel de consemnări, pentru a înţelege întregul.

Poate pentru că majoritatea scriitorilor provin din clasa mijlocie şi pentru că e greu să fii scriitor profesionist în Brazilia, în sensul că nu îţi permiţi să aloci atât de mult timp cât ar trebui pentru cercetare, este mai uşor pentru ei să scrie despre clasa lor sau se alinieze cu cei săraci, considerând că aşa este corect. Îmi place asta. Şi îmi place şi că oamenii care provin din comunităţi mai sărace încep să scrie. Nu mai au nevoie de noi, încep să-şi creeze propriile lor naraţiuni, existând deja medii literare alternative în toată ţara, în care se manifestă, de exemplu, influenţa hip-hop şi aşa mai departe.

 

Dar dumneavoastră? De ce parte sunteţi?

În primul meu roman scriu despre oamenii fără adăpost şi despre… canibalism, despre canibalismul care se naşte din mediul sărac. Al doilea roman este despre brazilienii care trăiesc în America, pentru că eu însumi trăiesc în America de trei ani. Dar ideea mea nu a fost să scriu documentaristic despre ei, doar am fost inspirat de unii dintre ei. Există scene care descriu viaţa de zi cu zi a personajelor, dar nu am intenţionat să descriu cartierul în care brazilienii supravieţuiesc. Scopul meu a fost să arunc lumină asupra lumii lor interioare. Sunt oameni săraci, oameni care încearcă să scape de sărăcie, dar există şi un bancher, pe care l-am construit după imaginea pe care mi-au oferit-o câţiva bancheri pe care i-am cunoscut în New York. Îmi place să privesc totul din perspectiva străinului. Îmi place ideea straturilor care se ciocnesc şi, în acelaşi timp, se susţin reciproc. Pentru mine, asta este istoria umanităţii.

Acum lucrez la o poveste despre fotbal, dar nu sunt un fan al fotbalului. O să abordez fotbalul ca pe ceva nebunesc, aşa cum este receptat de fani. Nici lui Borges nu-i plăcea fotbalul, din cauza naţionalismului exagerat la care se ajungea din cauza acestuia.

 

Cât de mult vă ajută jurnalismul în activitatea de scriitor?

Enorm. Viaţa mea jurnalistică se împarte în două direcţii. Prima este cea a presei scrise. A doua, televizorul. Prima m-a ajutat să fiu exact, să mă exprim cu claritate şi să decid atunci când nu trebuie să mă exprim cu claritate, mi-a oferit o anumită disciplină: să respect deadline-uri, limite, să-mi găsesc o formă de expresie în cadrul unor graniţe. La televizor, lucrez la o emisiune care ţine două ore, un melanj între „60 Minutes” şi un show divers. Aşadar, o emisiune de diverse, cu ştiri. În principiu, scriu poveşti de investigaţie. Există o regulă strictă: să fii clar şi concis. Dar, din cauza naturii emisiunii, a procesului de scrierii de poveşti pentru televiziune ca o structură de cărămizi legate între ele, fără să se observe că sunt legate, trebuie să înveţi să te construieşti structura în forme variate… de la capăt la început, ceea ce este cel mai greu. Dacă faci şi o singură greşeală, l-ai pierdut pe spectator. A doua mea carte este bazată pe experienţa din televiziune. Sunt povestiri pe care încerc să le interconectez cât mai subtil posibil. Un protagonist dintr-o poveste este doar o umbră în alta, dar există o legătură subtilă între aceste fire.

 

Aţi spus, la FILB, că scrieţi pentru a vă lua vacanţă de sine. De ce anume fugiţi atunci când scrieţi?

De facturi 🙂 Iau vacanţe de mine pentru că asta îmi permite să stabilesc o legătură cu lucrurile care îmi plac, să învăţ mai multe şi mai multe. Îmi plac mai mult cărţile nonficţionale decât cele de ficţiune, îmi place realitate, îmi place să învăţ cercetând, să aflu despre subiecte despre care nici nu-mi imaginam că ar putea să-mi placă. Şi apoi, scriu pentru a-mi amâna moartea.

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *