Ce m-a legat întotdeauna de Barnes a fost o anumită percepție a trecerii timpului, un sentiment al lui atunci și acum, subiectiv, resemnat și poetic, o apropiere profundă de sfârșit prin lentila dulce a unui trecut ce sublimează naivitătățile, revoltele, intelectualismele într-o atmosferă ca o zi caldă și tristă de toamnă târzie.

Dacă e un scriitor care îți amintește prietenește banalitatea faptului că timpul trece, ca vei muri și că, într-un fel, the answer my friends is blowing in the wind, volatil și personal, acela e Barnes. Fără drame, fără țipete – e un firesc al timpului, al unei percepții al naibii de subiective asupra propriei existențe și o profunzime a senzațiilor pe care nu de multe ori o ai când citești. Și da, mai e și acea subtilă eleganță a scrisului, fraza îngrijită, tonul cald și calm, ușor și plăcut pendat, uneori ironic (Sentimentul unui sfârșit am citit-o în engleză așa că nu știu dacă toate acestea s-au păstrat prin traducere. Totuși, fiind semnată de Radu Paraschivescu, aș presupune că da, într-o mare măsură).

It strikes me that this may be one of the differences between youth and age: when we are young, we invent different futures for ourselves; when we are old, we invent different pasts for others.

The sense of an ending îmi pare titlul care spune cel mai mult despre cărțile lui Julian Barnes, în care găsim (în majoritatea) pendularea între copilărie, cu toate visele ei rebele și energia nebună, și maturitate, cu acceptare și renunțări. Și, undeva, omniprezentă, Moartea.

And the longer life goes on, the fewer are those around to challenge our account, to remind us that our life is not our life, merely the story we have told about our life. Told to others, but – mainly – to ourselves.

În The sense of an ending, câștigătoare a Man Booker Prize-ului de anul trecut, Tony Webster  se reîntoarce asupra propriului trecut, asumându-și subiectivitatea memoriei. E o meditație asupra timpului, îmbătrânirii și asupra felului în care lucrurile se transformă. Atunci când o citești sau după ce ai terminat-o, impulsul e de a-ți aminti, de a te întoarce și tu în propriul trecut subiectiv, unde frânturi de memorie se recompun ca un puzzle din care nu mai ai toate piesele. E un sentiment straniu.

I remember, in no particular order:
– a shiny inner wrist;
– steam rising from a wet sink as a hot frying pan is laughingly tossed into it;
– gouts of sperm circling a plughole, before being sluiced down the full length of a tall house;
– a river rushing nonsensically upstream, its wave and wash lit by half a dozen chasing torchbeams;
– another river, broad and grey, the direction of its flow disguised by a stiff wind exciting the surface;
– bathwater long gone cold behind a locked door.

Așa începe cartea. Fiecare lucru de aici are un sens și o poveste. E o punere în abis a ceea ce selectează memoria și ce păstrează simbolic. Pe măsură ce citești, te vei întoarce la ele.

Ce găsește Tony acolo? O gașcă de băieți inteligenți, puști culți și aroganți (ce inevitabil îmi amintesc de Toni și Cristopher din Metroland, romanul de debut al lui Barnes), colegi de școală ce filozofează despre lume și viață, pentru care lucrurile sunt fie “philosophically self evident” fie demne de explorat și dezbătut.

In the meantime, we were book-hungry, sex-hungry, meritocratic, anarchistic. (…) Yes, of course we were pretentious – what else is youth for? We used terms like ‘Weltanschauung’ and ‘Sturm und Drang’, enjoyed saying ‘That’s philosophically self-evident’, and assured one another that the imagination’s first duty was to be transgressive.

Sunt patru dar doar doi contează – Tony, cel care spune povestea, și Adrian Finn, prietenul filosof, superior, strălucit și greu de înțeles, liderul, cel de la care grupul caută aproape inconștient confirmarea. Își petrec timpul discutând și disecând de sus lumea. Sinuciderea unui coleg mediocru le provoacă discuții și nedumeriri – tocmai el, insignifiantul, să trăiască experiențe interesante? Să lase, aparent, o fată gravidă și apoi un bilet sec cu “sorry, mum”? Pornind de la sinuciderea lui Robson, definiția dată istoriei de Adrian Finn e de ținut minte:

History is that certainty produced at the point where the imperfections of memory meet the inadequacies of documentation.

Apoi se despart. Fiecare pleacă la alt colegiu. Legăturile se păstrează prin corespondență. Tony o întâlnește pe Veronica, o fată ciudată, cu care nu merge cât și cum de departe ar vrea. “You may say, But wasn’t this the Sixties? Yes, but only for some people, only in certain parts of the country.” A iubit-o? Probabil sau a fost iubirea pentru o Veronica ce nu exista cu adevărat, cum chiar el zice la un moment dat, o Veronica misterioasă pe care, în discuțiile cu soția sa de care în final divorțează, o numește The Fruitcake. Veronica, inevitabil, îl părăsește și are o relație cu Adrian despre care nu știm prea multe.

I know this much: that there is objective time, but also subjective time, the kind you wear on the inside of your wrist, next to where the pulse lies. And this personal time, which is the true time, is measured in your relationship to memory.

Dar cine poate spune adevărul? După 40 de ani, Tony primește o scrisoare de la mama Veronicăi, care îi lasă 500 de lire și jurnalul lui Adrian. The sense of an ending are două părți distincte. Prima a tinereții, a trecutului amintit de Tony, cu Adrian și Veronica, și a doua a maturității, cu un Tony bătrân, liniștit, pedant și divorțat, cu o Veronica venită să-i zgâlțâie prezentul și cu imaginea unui Adrian ce-i încurcă amintirile.

“You don’t get it. You never did. You’ll never will” îi spune The Fruitcake lui Tony bătrânul, ce încearcă să găsească sensul în trecutul lui, în sinuciderea lui Adrian și în dragostea pentru Veronica. Într-adevăr, Tony nu se prinde. Amintirile lui sunt așezate și conexiunile se fac conform unei scheme interioare. Trecutul și-l reconstruise până atunci fără vină. Dar lucrurile nu stau întotdeauna așa cum crezi iar memoria este imperfectă. A doua parte este exact această încercare a reconstituirii a ceea ce s-a întamplat cu 40 de ani în urmă. Dar memoria e ca un caleidoscop care -și schimbă forma și culorile după cum îl invârți.

Reapariția Veronicăi pune lumini noi (dar și umbre) asupra trecutului. Tony află lucruri pe care nu le știa, scoate din memorie lucruri pe care a vrut să le uite sau pe care le-a intepretat altfel iar puzzle-ul, în final, se reconstruiește neașteptat. Dar nu asta e important, nu povestea în sine contează atât de mult ci felul în care e spusă, cu multiple întoarceri, nesiguranțe și cu și mai multe nuanțe.

I spent a week trying to liberate new memories of Veronica, but nothing emerged. Maybe I was trying too hard, pressing on my brain. So instead I replayed what I had, the long-familiar images and the recent arrivals. I held them up to the light, turning them in my fingers, tryingto see if they now meant something different. I began re-examining my younger self, as far asit’s possible to do so.

E un joc al memoriei și al analizei interioare, atunci când trecutul în care te reîntorci începe să spună lucruri surprinzătoare despre tine. Este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit vreodată, genul acela care te lasă cu un sentiment contradictoriu despre tine însuți, cu o atmosferă ce persistă mult după terminarea lecturii. Și care te cam lovește în moalele capului.

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


5 comentarii
  1. Calina

    Din pacate ma alatur taberei lui Tony pentru ca nici eu nu am priceput. Nu am priceput nimic din cartea asta. Daca inceputul cartii mi-a creat un sentiment (fals) de anticipatie a ceea ce va urma mijlocul si finalul ei nu au facut decat sa ma enerveze. Personajele mi s-au parut fade, definite de o singura caracteristica: aroganta in cazul Veronicai, nestiinta in cel a lui Tony, inteligenta in cel al lui Adrian dar nimic mai mult dincolo de asta. E drept ca recenzia de mai sus m-a facut sa ma gandesc ca mi-a scapat si mie ceva in toata faza cu multiplele intoarceri in trecut si ca ceea ce ne amintim de prea multe ori nu e ceea ce s-a intamplat de fapt, dar cam atat. Romanul lui Barnes mi-a lasat impresia unui colaj de ganduri si de intamplari ingalbenite de vreme, ornate pe alocuri cu fraze frumoase.

    Reply
    1. Cristina FoarfăCristina Foarfă Post author

      Mie mi s-a parut ca miza aici n-a fost nici povestea si nici macar personajele. Pana la urma, cred ca au fost un pretext pentru meditatia asupra timpului si memoriei. Tony mi s-a parut fain tare conturat, in schimb Veronica mi-ar fi placut sa fie mai prezenta, pe alocuri ma cam contraria.

      Reply
  2. Florian

    Aveti un site interesant, poate va creati va rog si un cont pe twitter pt. a-mi fi mai usor sa va urmaresc atunci cand apar articole noi.
    Mult succes!

    Reply
  3. Pingback: La plimbare prin blogosferă (30) | Rontziki

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *