Bookaholic

München, 1972. Doi ziarişti acreditaţi la Jocurile Olimpice de vară se întîlnesc în ajunul ceremoniei de deschidere; între ei se naşte o legătură ciudată, un amestec de fascinaţie reciprocă şi sfiiciune. Peste cîteva zile, violenţa coboară ca un trăsnet în mijlocul sărbătorii olimpice: membrii delegaţiei israeliene sînt luaţi ostatici, terorismul se instalează în ceea ce ar fi trebuit să fie „paranteza olimpică”, întreaga lume e năucită. Povestea celor doi ziarişti, deveniţi martori direcţi ai unui eveniment dramatic, nu e nici ea ferită de catastrofa acelor ore în care orice competiţie sportivă e abandonată şi cînd organizatorii se străduiesc, disperat şi haotic, să salveze viaţa ostaticilor. Nimeni nu scapă neatins de acea lungă zi de 5 septembrie.

Romanul unui eveniment care a zguduit lumea, povestea unei pasiuni neîmplinite, „Septembrie” a fost recompensat în 2015 cu Prix des Lecteurs du Salon du Roman Historique de la Levallois.

„Septembrie”, de Jean Mattern – fragment

Editura Polirom
Colecția „Biblioteca Polirom”
Seria „Actual”
Traducere din limba franceză de Constanţa Ciocârlie
152 p.
Carte publicată şi în ediţie digitală

— Îmi doream să‑mi petrec seara cu tine.

Sam nu rostise nici un cuvânt de când porniserăm pe jos din clădire, dar mergând se întorsese de câteva ori spre mine, cu un mic surâs izbitor pe buze. Fața lui își păstra acea expresie de extremă concentrare – ca și cum s‑ar fi luptat în permanență cu ceva dinăuntrul lui –, dându‑mi totodată impresia, prin acea ușoară mișcare din colțul buzelor, că nimic nu avea importanță. În seara aceea, după ceremonia de deschidere, nu știam ce să cred despre el, dar eram sigur că‑mi doream să fiu în compania lui. Fără a căuta să înțeleg de ce, mă simțeam bine în prezența acestui bărbat. Oare pentru că îmi venea greu să‑l citesc ? Privirea lui de o intensitate aproape paralizantă și în același timp această ironie vizibilă, semn al unei mari lejerități care îmi lipsea atât de crud, nu reușeam să le interpretez. În plus, Sam nu‑mi amintea de nimeni, degeaba încercam să‑l compar, n-aveam cu cine. Ochii lui întunecați, părul tuns mai scurt decât era moda în Europa, barba deasă, mustața mijindă care‑i umbrea buzele în această înserare – se deosebea de toți oamenii pe care‑i cunoșteam, și mai ales de colegii mei de muncă. Dar un lucru era sigur : era diferit, era frumos.

Sam mi‑a propus o plimbare în jurul parcului olimpic în care o mulțime veselă profita de ultimele raze ale soarelui. A fost o seară frumoasă de vară, nemții sărbătoreau reușita deschiderii magistral orchestrate, plină de culoare, și ne‑am găsit un mic loc pe iarbă, pe malul lacului. Nici unul dintre noi n‑a vorbit vreme de câteva minute. Nu simțeam nici o jenă să rămân tăcut în compania lui, și Sam părea acum la fel de destins, fața lui se luminase, surâsul lui devenise mai deschis. Până la urmă, el a început să vorbească primul :

— Ce faci la BBC ?

— Responsabil cu subiectele culturale. Și specia­list în Germania, secundar. Nu mă prea pricep la sport, de fapt.

— Nici eu. Lucrez pentru secţiile „social“ și „religie“ ale unui săptămânal de la New York. Dar unul dintre colegi a fost trântit de o mașină pe 7th  Avenue săptămâna trecută. Piciorul în ghips. Și iată‑mă la München. Mă descurc cum pot. Am ambiția să‑i iau un interviu lui Mark Spitz, am și luat legătura cu el acum ceva timp. Ai să vezi, o să fie vedeta compe­tiţiei. Dacă va confirma, te iau cu mine, de acord ? Doi jurnaliști care nu se pricep deloc la natație cu cel mai mare înotător al tuturor timpurilor, nu‑i vreun pericol să iasă rău, nu‑i așa ?

Am mai glumit puțin pe seama comunei noastre inaptitudini profesionale, și Sam a râs de mine pentru că‑l luasem drept jurnalist al radioului israelian.

— Îmi sunt camarazi buni datorită subiectelor pe care le tratez, dar asta‑i tot.

Se născuse la Durban, în Africa de Sud. Când părinții lui au divorțat, era adolescent. Când mama lui s‑a hotărât să se stabilească la Minneapolis pen­tru a se recăsători cu un american, a urmat‑o și și‑a făcut studiile acolo, înainte de a intra în redacție la Jewish Week, în New York. Fără vreun entuziasm deosebit pentru jurnalism, la început. Adevărata lui pasiune, pictura, ocupase fiecare minut al timpului său liber ani de zile, până când, într‑o zi, și‑a aban­donat pensulele.

— Nu mai credeam în asta, nu știu de ce. Am încetat să pictez, luni de zile. Dar acum trei luni am recuperat totul : carnete cu crochiuri, pânze, vase pentru muiat pensulele. Mă gândesc la asta tot timpul, visez și noaptea, mă furnică degetele, nu reușesc să mă reapuc.

Ochii lui străluceau într‑un fel deosebit când își căuta cuvintele pentru a‑şi descrie dorința irepresi­bilă de a‑și transforma viața pictând.

— Ca și cum ar fi posibil să proiectez pe pânză o parte ascunsă din mine. Să exprim un sentiment pe care nu știu să‑l numesc, dar mai frumos.

Nu eram un interlocutor foarte calificat pentru a discuta despre ultimele tendințe ale artei contempo­rane, dar Sam trebuie să‑și fi dat seama de emoția care mă cuprinsese ascultându‑l. O forță stranie emana din el, și mă amuțise ardoarea lui. Pasiunea asta putea să pară juvenilă – căci în avântul lui semăna cu un bărbat de douăzeci de ani, deși trebuie să fi avut cu vreo zece mai mult – dacă nu s‑ar fi exprimat cu atâta limpezime și precizie.

— Ajungând aici, mi‑am dat seama că pot să pun tot atâta pasiune în munca de jurnalist. Să schimb părerile oamenilor prin ce scriu. Să nu abandonez niciodată o idee, să nu mă las intimidat de conveniențe și de idei consacrate. Iar asta e valabil atât pentru Jocurile Olimpice, cât și pentru restul, a continuat el.
Cum să scap de fascinația pe care o exercita asupra mea ?

Nu eram sigur că îmi doream asta.

I‑am vorbit în câteva cuvinte despre Viviane și despre Laura, despre casa noastră de la Wimbledon, despre pian. El, despre colegii de la birou, despre ce făcea zilnic în redacție. Însă știam amândoi că aceste cuvinte, cuvinte obișnuite, nu aveau importanță, pe când o altă conversație se închega înăuntrul fiecăruia dintre noi. Un schimb care se lipsea de cuvinte. Mă simțeam capturat de privirea pe care Sam o îndrepta fără nici o reținere asupra mea, ca o întrebare căreia trebuia să‑i răspund. Înainte de a porni pe drumul de întoarcere, ridicându‑mă, m‑am hotărât să‑l întreb :

— Ce se întâmplă între noi, mai exact ?

Nu mi‑a răspuns imediat, și numai după ce a mers puțin alături mi‑a spus :

— Ce vom hotărî noi, cred.

L‑am privit întrebător. Mi‑a zâmbit deschis de data asta.

Despre Jean Mattern

Jean Mattern s-a născut în 1965, într-o familie de origine est-europeană. După obţinerea licenţei în literatură comparată, şi-a construit o carieră de succes în domeniul editorial. În prezent, lucrează la prestigioasa editură Gallimard, unde coordonează colecţia de literatură străină „Du monde entier” şi colecţia „Arcades”, consacrată scriitorilor contemporani de origine străină. La Editura Polirom i-au apărut romanele Băile Király (2009) şi Lapte şi miere (2011).

„Se vor împlini în curînd unsprezece ani de cînd a murit fata noastră, dar cred că i-ar fi plăcut ideea mea, că ar fi fost mîndră de mine. Din gîndul acesta s-a născut un altul, aşa că mi-am deschis computerul şi am ştiut că trebuia să scriu povestea acelor zile aşa cum mi le aminteam, neţinînd seama de cronologia oficială. Ca să-i onorez pe cei unsprezece sportivi ale căror nume nu pot fi reamintite public de teamă să nu stricăm cuiva cheful; dar şi pentru a readuce la lumină povestea unui om despre care nu am vorbit niciodată nimănui, un om care a dispărut odată cu cele unsprezece sicrie, definitiv, ca şi cînd ar fi fost ucis şi el pe pista de la Fürstenfeldbruck.
Acel om se numea Sam Cole.”

„Am vrea să uităm o mulţime de lucruri. Multora dintre noi le-ar plăcea să uite durerea pe care-au simţit-o la un moment dat: o pierdere, o moarte, o boală, o iubire neîmpărtăşită etc. În uitare însă nu cred, cred mai degrabă că scriitorii trebuie să vorbească în literatura pe care o scriu despre toate astea, despre lucrurile pe care nu le putem uita. Nu faci să dispară un lucru dacă scrii despre el, dar îi dai o altă dimensiune şi asta te ajută să-l priveşti altfel. Aşa văd eu legătura dintre uitare şi amintire.” (Jean Mattern)