Adriana Lisboa, scriitoare originară din Rio de Janeiro şi deţinătoarea sonorului premiu José Saramago, recompune în Simfonie în alb o meditaţie despre inocenţa pierdută şi vise spulberate. O face într-un stil intens cizelat, infuzat de o tristeţe de fundal: tristeţea lucrurilor care se destramă pe tăcute, în singurătate.
La începutul cărţii apar două referinţe culte: Moarte la Veneţia, o carte interzisă în casa în care cresc protagonistele Simfonei şi tabloul lui Whistler, care dă şi titlul cărţii. Ele funcţionează ca nişte repere de subtext, indică tonalitatea în care se va derula întreaga proză a Adrianei Lisboa şi trimit la un anume tip de imaginar şi de construcţie, asumate de la bun început.
La nivelul celor povestite, este vorba despre întîmplări care aduc la suprafaţă secrete din trecut, din sînul unei familii braziliene burgheze din provincie. Prim-planul este ocupat de destinele a două surori, Clarice şi Maria Inês, fiicele unei mame fantomatice şi neputincioase, Otacília, şi ale unui tată autoritar, punitiv – Alfonso Olimpío. Figurile celor doi părinţi străbat asemeni unor spectre încăperile pustii ale conacului în care fetele şi-au petrecut copilăria, dar şi fiecare episod din vieţile mature ale celor două surori, pe care prezentul acţiunii le introduce într-un moment în care sînt amîndouă trecute de prima tinereţe.
Cartea începe cu o scenă care imprimă o atmosferă de aşteptare, o încordare letargică în care deja simţi cum se strecoară senzaţia de zădărnicie. Cel care aşteaptă, într-o după amiază caniculară, lîncezind abulic într-o casă sărăcăcioasă pierdută în provincia braziliană e Tomás, un pictor lipsit de iluzii. Renunţase de mult la ambiţii şi se retrăsese într-o cocioabă de pe domeniul pe care copilărise fosta lui iubită, Maria Inês.
Între momentul în care îl surprindem pe Tomás aşteptînd şi cel în care la moşie soseşte „după treizeci de ani, după două sute de milioane de ani“ fosta lui iubită, însoţită de fiica ei, acum adolescentă, se derulează, fragmentar şi discontinuu, filmul tuturor acestor ani. Un film care începuse, de fapt, cu o izbucnire de violenţă petrecută, cu urmări dramatice, în copilăria Mariei Inês.
Atmosfera recreată, dar şi tema, leagă de un abuz care cutremură viaţa unor fetiţe în pragul pubertăţii trimit cu gîndul la Faulkner. Şi sentimentul zădărniciei, şi o anume dezarticulare a lumii, cu repercursiuni în limbaj (manifeste, în proza Adrianei Lisboa la nivelul construcţiei, care nu mai e una liniară), trimit la scriitorul american, şi inclusiv temperatura în care fermentează trecutul – una caniculară, sufocantă:
„Căldura era peste tot şi nu prea era de niciun folos să caute alinarea înşelătoare a mării, pentru că soarele ardea chiar şi atunci cînd apa sărată şi rece încerca să-I convingă că acolo era mai bine. Dimpotrivă, apa făcea arsurile solare şi mai rele. Căldura era în nisip, în trotuare, în vitrinele magazinelor, în asfalt, în copaci, peste tot, în aer, în ziduri, în cîinii cu gurile deschise, cu limbile de pe care picura saliva, în fructele de papaya de pe masă, profilate ca o nuanţă în plus pe albastrul trădător al cerului. “
E o caniculă care usucă totul, sub care trecutul se destramă devenind şi mai de neînţeles, în care singura certitudine despre care se poate spune ceva e sfîrşitul, tragedia care pare înscrisă în fiecare moleculă de aer. Relaţia dintre cei doi foşti iubiţi e aşezată sub semnul sfîrşitului de la bun început: „Zilele fericite ale Mariei Inês cu Tomás au durat o vreme, dar toată nefericirea era deja acolo, dînd tîrcoale precum spaţiile dintre cuvinte. Ca un tigru la marginea periculoasă a viselor“. Şi tot de la bun început ştim că, indiferent de turnurile senine ale poveştii, în final tot va trebui să citim despre secretul oribil, pe care îl intuiam de mult şi care se întinde ca o umbra rea peste vieţile fetelor.
Există ieşire din cerc şi consolare, există compasiune şi blîndeţe. Ele vin tîrziu, pe tăcute, fără gesture largi şi fără multe cuvinte. Finalul cărţii reaşează bucăţile simfoniei într-o ordine cît de cît suportabilă şi aduce un alt fel de lumină, chiar dacă nu şi promisiuni. Ele ţin de o altă vârstă, ele ţin de dezamăgiri.
Simfonie în alb e un roman subtil, cu spaţii goale, la fel de importante ca şi ceea ce se povesteşte. Are o muzică subterană, hipnotică, grea şi creşte mai mult din trimiteri aluzive, decît din dezvăluiri explicite. Cînd nu mai pot fi amînate, ele sînt făcute cu intensitate aproape insuportabilă, o intensitate despre care ştii de la început că e inevitabilă. Pare un roman poetic, cu toată surdina asta reţinută, dar e de fapt realism brut, mai ales interior.
Simfonie în alb de Adriana Lisboa a apărut recent la Editura Univers, tradusă de Laura Bădescu.
Cartea Simfonie în alb poate fi comandată de pe librăria online Cărturești de aici. Dacă introduceți codul Bookaholic la finalizarea oricărei comenzi, aveți reducere 15%. Detalii despre promoție aici.
