Apărut, în cele din urmă, în 1948, romanul Tunelul al argentinianului Ernesto Sabato, refuzat – în buna tradiţie a cărţilor mari – de numeroase edituri, a intrat imediat în graţiile lui Sartre şi Camus. Protagonistul scurtului roman, Juan Pablo Castel, are, ce e drept, câte ceva în comun cu Meursault, personajul din Străinul lui Camus: cinismul, izolarea, dispreţul pentru cei din jur, pentru toţi cei incapabili să-l înţeleagă.
Romanul începe abrupt: „E de ajuns să vă spun că sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a omorât-o pe María Iribarne…”. Strategia narativă este simplă, totul fiind relatat la persoana întâi sub forma unei mărturisiri. Ucigaşul Maríei Iribarne, arestat, aşterne pe hârtie întâmplările care au dus la tragicul deznodământ – un gest penitent în măsura în care memoria e, pentru el, „precum lumina înfricoşătoare dintr-un sordid muzeu al ruşinii”. Mai mult, este vorba despre un ultim gest disperat de a găsi pe cineva care să-l înţeleagă.
Deşi un roman al lucidităţii extreme – luciditate care, minată de suspiciuni, neîncredere, revelează, în cele din urmă, un singur lucru, şi anume iremediabila singurătate a fiinţei umane –, Tunelul spune povestea unei obsesii, aceea a lui Juan Pablo Castel pentru María Iribarne. Totul începe la o expoziţie din 1946, când Juan Pablo Castel este fermecat de o tânără care, privind un tablou al său, pare a fi atentă la un amănunt ignorat de alţi privitori, dar şi de criticii cu experienţă. De altfel, personajul lui Sabato îi consideră pe critici nişte veritabili inamici ai artistului şi, în speţă, ai artei. Cu alte cuvinte, îi consideră nişte impostori şi nu ezită să îi înfăţişeze astfel:
„Însă dintre toate mediile astea, îl detest mai ales pe cel al pictorilor. În parte, fireşte, pentru că îl cunosc cel mai bine şi se ştie doar că poţi detesta cu mai mare îndreptăţire ceea ce cunoşti în profunzime. Dar mai am un motiv: CRITICII. Sunt o plagă pe care nu am putut niciodată s-o înţeleg. Dacă aş fi un mare chirurg, şi un tip care n-a pus mâna în viaţa lui pe un bisturiu, care nu-i medic şi n-a pus în ghips nici măcar laba unui pisoi ar veni să-mi explice greşelile operaţiei mele, ce aţi zice? Tot aşa se întâmplă cu pictura. Curios e că lumea nu-şi dă seama că e acelaşi lucru, şi chiar dacă râde de pretenţiile criticului de chirurgie, îi ascultă pe şarlatanii ăştia cu un respect de necrezut. Judecăţile unui critic care a pictat vreodată, chiar dacă numai pânze mediocre, ar putea fi ascultate cu un oarecare respect. Dar şi în cazul acesta, ar fi absurd, pentru că poţi oare considera că-i logic ca un pictor mediocru să dea sfaturi unuia bun?”
Întâlnirea cu María Iribarne are pentru Juan Pablo Castel valoare providenţială, ceea ce înseamnă că trebuie, la o adică, să aibă un sens. Care este acel sens? Nici măcar pentru Juan Pablo Castel, cel puţin la început, sensul cu pricina nu este unul limpede, fapt ce reiese chiar din primul episod al reîntâlnirii celor doi. Pictorul îi mărturiseşte că are nevoie de ea, moment în care tânăra va replica printr-o întrebare: „- Pentru ce?”:
„N-am răspuns pe moment. I-am lăsat braţul şi m-am adâncit în gânduri. Pentru ce, într-adevăr? Până în momentul acela nu-mi pusesem întrebarea prea clar, ascultând mai degrabă de un fel de instinct. Am început să trasez cu o crenguţă desene geometrice pe pământ.
– Nu ştiu, am şoptit pentru un răstimp. Încă nu ştiu”.
Mărturisirea dă seamă de cele ce se vor întâmpla în continuare:
„- Capul îmi este ca un labirint întunecos. Uneori nişte străfulgerări luminează unele coridoare. Nu reuşesc niciodată să aflu de ce fac anumite lucruri. Nu. Nu-i asta…”.
Explicaţia nu se sfârşeşte aici. Lipsa logicii nu-l caracterizează pe Juan Pablo Castel. Chiar şi scenariile sale obsesive au la bază elemente care ţin de cea mai rece logică:
„- Nu pentru că nu aş şti să judec! Dimpotrivă, judec întotdeauna. Imaginează-ţi un căpitan care în orice clipă stabileşte matematic poziţia navei şi-şi continuă ruta spre destinaţia sa cu o rigoare implacabilă. Însă nu ştie pentru ce merge spre destinaţia aceea, înţelegi?”
Un lucru e sigur: Juan Pablo Castel nu va renunţa la María. Gestul din finalul romanului este, din această perspectivă, unul sinucigaş. Ucigând singura fiinţă care îl poate înţelege – sau cel puţin aşa crede el –, arde şi ultima punte care îl mai lega de lume. „Şi zidurile acestui infern vor fi, astfel, tot mai ermetice”, mărturiseşte, în finalul romanului, (anti)eroul lui Sabato.
Cât despre semnificaţia titlului, ea este, în perspectiva celor de mai sus, una destul de transparentă. Fiinţa umană, aşa după cum intuieşte foarte bine Castel, este condamnată la o solitudine irevocabilă în traseul ei existenţial, iar comunicarea cu ceilalţi este una defectuoasă, incompletă. Fiecare fiinţă este izolată în tunelul ei. Rareori, tunelurile se intersectează, însă doar pe moment, urmând să se îndepărteze din nou unele de celelalte. Singurătatea este, din câte se pare, condiţia de bază a fiinţei umane. Orice tentativă de a comunica este sortită eşecului. Personajul lui Sabato, Juan Pablo Castel, ilustrează foarte bine această stare ingrată a existenţei, singurătatea.
Cu toate acestea, Sabato nu este un pesimist, ci trage doar un semnal de alarmă. Menirea artistului, crede romancierul argentinian, este aceea de a depune mărturie şi de a oferi avertismente prin înfăţişarea zbaterilor zadarnice ale fiinţei umane în cercul strâmt al existenţei. Scriitori adevăraţi, mărturiseşte Ernesto Sabato într-un interviu, sunt „cei ce resimt obscura, obsedanta nevoie de a-şi mărturisi drama, nefericirea, singurătatea. Sunt martori, deci martiri ai unei epoci. Sunt oameni care nu scriu cu uşurinţă, ci cu sfâşieri lăuntrice. Sunt indivizi marginalizaţi, terorizaţi sau oameni aflaţi în afara legii. Oamenii aceştia visează oarecum visul colectiv.
Dar, spre deosebire de coşmarurile nocturne, operele lor revin din aceste zone întunecoase în care s-au adâncit şi s-au alimentat în mod sinistru, reprezentând expresia sau reflectarea acestor viziuni infernale. Pentru creator şi pentru cei care resimt influenţa lor hipnotică, acestea se constituie într-o experienţă eliberatoare. Iată de ce opera de artă nu are doar o valoare de mărturie, ci şi o putere catarctică, exprimând tocmai neliniştile cele mai adânci ale artistului şi ale oamenilor care-l înconjoară”.
Ernesto Sabato, Tunelul, traducere de Tudora Şandru Mehedinţi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, 192 p.
