Bookaholic

De la Sleep no more pleci năuc. Te uiți în spate să vezi dacă te urmărește cineva, te simți gol fără masca pe care ți-ai dat-o jos de pe cap iar orașul luminat de reclame noaptea ți se pare o altă planetă față de cea din care tocmai ai venit. Sleep no more e o experiență teatrală completă. Am zis teatrală? Senzorială, umană, psihică, onirică, poetică, cum vreți voi. De ce? Pentru că ești acolo, în mijlocul ei. Sleep no more este o adaptare imersivă, non-liniară, a lui Macbeth, ce se joacă acum în New York, unde scena este un întreg hotel părăsit (ficțional, desigur) prin care te plimbi în voie. 

Exact. Intri în poveste și acolo rămâi până la final. Sleep no more se desfășoară într-un hotel de cinci etaje, prin aproape o sută de camere pe care le explorezi în voie. În unele dai peste actori care joacă o scenă, în altele pur și simplu cauți detalii, indicii, citești cărți, documente, umbli prin dulapuri, probezi haine, bați texte la mașină, deschizi fiecare sertar și, când vezi o ușă, ai face bine să vezi ce e în spate.

Faci ce vrei, atâta timp cât îți ții masca pe față. Te lovești de actori, fugi după ei trei etaje în jos și apoi patru în sus, te rătăcești, te trezești în mijlocul unui cimitir, într-un azil, poate în atelierul unui croitor ce coase mecanic sau într-o cameră unde o femeie goală urlă în cadă, ajungi întâmplător sau nu în mijlocul unei orgii sângeroase și îți ferești capul când un personaj aruncă o sticlă spre altul.

Foto: Sara Krulwich/The New York Times

Tu ești acolo, fără nici o graniță între tine și actori, fără nici un indiciu despre ce ar trebui să faci sau la ce să te uiți, parte dintr-o lume stranie și foarte întunecată. Regulile lumii normale și, mai ales, ale convenției teatrale cu care ne-am obișnuit sunt șterse. E absolut fascinant. Am uitat să vă spun: e un Macbeth fără replici, pe care-l recunoști greu, unde totul e făcut din gesturi, dans, zgomote și mai ales muzică.

Te duci la McKittrick Hotel și ești primit de personaje venite parcă dintr-un film noir, dark cabaret de anii ’20 cu un delicios twist newyorkez. E un bar unde personaje elegante și ciudate te servesc cu cocktailuri și îți mulțumesc că ai acceptat invitația de a te afla în hotelul lor.

Când ieși din el și intri în “scena” propriu zisă (cele cinci etaje de care ziceam), trebuie să porți o mască albă care pe de-o parte șterge identitățile și pe de altă parte face diferența între actorii ce nu poartă măști și spectatorii ca niște umbre.

Sunt două feluri de a interacționa cu Sleep no more (că de văzut nu poate fi vorba). Primul e să explorezi în detaliu spațiul. Ai la dispoziție un hotel de cinci etaje unde absolut nimic nu e lăsat la întâmplare, plin de obiecte stranii și de decoruri făcute să-ți dea o anumită stare, în care poți să-ți bagi în voie nasul. Al doilea e să fugi după actori deși, chiar și așa, nu există un fir liniar pe care să-l urmărești. Sau să le combini, cum am făcut eu, gândindu-mă că cele trei ore și ceva sunt departe de-a fi suficiente pentru nebunia de acolo.

Sleep no more te ține în alertă, nu ai nici măcar o secundă să te odihnești sau să te gândești la altceva. De aia e experiența atât de completă, pentru că vrei să explorezi, să vezi, să nu ratezi nimic din lumea întunecată a celei mai sângeroase tragedii shakespereane pe care Shakespeare n-ar recunoaște-o. Și, între noi fie vorba, nu vrei nici să te pierzi singur prin vreun colț întunecat sau să calci aiurea când alergi de la un etaj la altul. Starea asta de atenție, de percepeție profundă a ceea ce se întâmplă și de prezență reală în piesă nu am  mai avut-o vreodată.

Macbeth e doar un pretext, o piesă decupată, peste ale cărei bucăți s-a pictat în tușe groase, care s-au recompus și s-au aruncat în aer în ritmuri de dans contemporan.Da, îți dai seama cine e Lady Macbeth, cu vrăjitoarele te întâlnești de mai multe ori, recunoști banchetul, apare stafia lui Banquo, iar sângele e o chestie care nu lipsește din Sleep no more, fie că îl spală Lady Macbeth de pe mâinile soțului, fie în multe alte ipostaze.

E un mediu noir, încărcat cu emoții ciudate, care-ți dă fiori, cu multe referințe la Hitchcock și cu un setting undeva între film, teatru și spațiu oniric. E o experiență “lifelike”, spunea regizorul, și în mod ciudat, are dreptate. E ca în viață, nu știi la ce să te aștepți, dai peste cineva după un colț sau vezi întâmplător o scenă când treci pe acolo. Și cum să lipsească o orgie sângeroasă în ritmuri techno?

Dacă ajungeți la New York în viitorul apropiat, e puțin spus că vă recomandăm să mergeți la Sleep no more. Biletul e 75 de dolari și se rezervă pe net cu minim 1-2 săptămâni înainte și e una dintre cele mai tari experiențe teatrale și nu numai posibile.