Snobii: profil, folclor şi paradoxuri

Încep balurile, se deschid stagiunile, curg invitaţiile la evenimente, se deschid  restaurante noi şi felinarele luminează mieros ultimele afişe de cinema şi de spectacole. Oraşul seamănă, în locurile lui bine periate, cu o scenă de teatru cu o bancă şi două personaje, prin care trec totuşi valuri de oameni care monedenizează, că a început sezonul şi e în aer chestia aia subliminal-electrizantă care înseamnă că în oraş forfotesc treburi  noi.

N-am înţeles niciodată de unde mi-a venit mereu senzaţia asta că noul vine odată cu toamna şi nu cu primăvara, poate de la 1 octombrie, cînd începeau cursurile, poate de la tîrgul de carte, târziu în noiembrie, poate de la festivalul naţional de teatru, poate din altceva. Un lucru e limpede: la atîtea noutăţi, musai să avem nu numai tulburel, ci şi  snobism în valuri. Nu mai bine am face să ne tratarisim cu o avanpremieră, acum cu deschiderea sezonului, şi să citim ceva franţuzesc, delectabil, amuzant şi pişcător? Să chicotim şi să polemizăm lejer, cu o carte ingenios asezonată, suficient de exotică, ironică, onestă şi irezistibil de extravagantă: Istoria snobismului, de Frédéric Rouvillois, minunat tradusă de Irina Negrea pentru Editura Nemira.

Boni de Castellane, un notoriu arbitru al eleganţei de la începutul secolului trecut.

Sînt teribil de multe informaţii, excentricităţi şi cutume pe care le afli din cartea lui Frédéric Rouvillois, care, cu toate astea, nu rămîne doar la stadiul acumulativ, de detalii istorice. Bine ascuns, are un fin cîrlig în prezent, în care se prinde, cu multă autoironie, autorul însuşi. E o carte vastă, bogat documentată, amuzantă, dinamică şi spumoasă despre natura umană şi despre excentricităţile care ţin de faţa ei socială. Profilul snobului nu e deloc schematic, în ciuda unor trăsături constante, iar rolul lui în negocierea dintre nou şi vechi e crucial şi merită toată atenţia. Măcar pentru ce nota, cu mai bine de un secol în urmă, un scriitor acum aprope uitat, Jules Lemaître:

(Snobii) se înşală negreşit în privinţa motivelor pe care le atribuie preferinţelor lor, dar nu întotdeauna şi în cazul preferinţelor. Se va putea întîmpla, aşadar, să nimerească corect ţinta, să îi pasioneze adică ceea ce are o valoare autentică, să fie involuntar clarvăzători; şi în acest caz, zelul lor, deşi ignorat, poate grăbi triumful fenomenului menit să prindă viaţă.

Un lucru e clar: snobismul nu e treabă uşoară (oamenii ăştia socializează intens şi sînt într-o alertă nebună, uneori mă întreb dacă ei chiar apucă să se distreze!),  dar la câtă energie se investeşte în toată alergătura asta (gîndiţi-vă numai la outfit-uri şi la băţoşenia asiduu exersată!), ar fi păcat să ignorăm scorţoşi spectacolul! Să fim aşadar atenţi la fiecare scenă în parte, şi să nu cumva să ne cenzurăm reacţiile! Începem cuuuuu:

Snobismul cosmopilit

Chanel white. Pentru cală şi pentru ea!

Cum esenţa snobismului este de a te detaşa de propriul grup, faţă de care îţi doreşti să faci notă discordantă  în ideea de a accede la un altul, superior, nimic mai uşor de explicat ca atracţia snoabă faţă de destinaţii plasate în puncte cît mai îndepărtate ale străinătăţii. Parisul secolului XIX şi-a trăit episodul anglofil, după cum Londra aceluiaşi secol găsea franţuzismele foarte elevate, foarte dezirabile, cum de altfel făceau majoritatea europenilor, la acea vreme.

Cum snobismul de tip intelectual şi exotismul au făcut mereu casă bună, aşa cum ne aminteşte nu o dată autorul, moda atracţiei pentru străinii de lîngă noi se va stinge la un moment dat, înlocuită fiind de o alta, care propune un sezon la extrem: cel al ţinuturilor reci,  aproape necunoscute şi foarte îndepărtate. Aşa se face că, la sfîrşitul secolului XIX, nordul şi nordicii erau de rigueur în Franţa, iar cine nu leşina la o piesă de Strindberg, degeaba se mai chema intelectual.

Cluburi, cai şi anglofilie

Domnii de la Jockey Club-ul parizian

Un capitol delicios, care îi vizează îndeobşte pe domni, e destinat cluburilor, şi în special cluburilor pariziene care au făcut din  anglofilie piatră de temelie. Inutil de adăugat că erau cuiburi extrem-selective, în care accesul presupunea un adevărat ritual (ca să nu zic calvar!), iar refuzul acestuia echivala cu o sonoră retrogradare socială. Unul dintre membrii celebrului Jockey Club a fost însuşi Eugène Sue, despre care am aflat nişte amănunte extravagante, aproape neverosimile, aş fi zis:

în tinereţe a fost posedat de demonul luxului,al modei şi al rafinamentului, suferind de un snobism frenetic ce se regăsea în toaleta sa extrem de sofisticată, somptuozitatea cailor de călărie şi în predilecţia oarbă pentru tot ce venea de dincolo de Canalul Mînecii: era poreclic „Sue-le-Fat“, ca o fină aluzie la vechea lui profesie de medic, adăugînd „de Quinine“ pentru a scoate în evidenţă patima lui pentru particulele nobiliare şi pretenţiile de mare aristocrat.

Eugène Sue, un mare sclifosit!

Snobismul culinar

Descrierea dineului pe care celebrul Des Esseintes, decadentul absolut din romanul În răspăr , al lui J.K. Huysmans, îl oferă literaţilor, rămîne referinţa absolută pentru fantasmagorii în sfera exceselor, şi nu doar culinare. Şi chiar dacă e doar o bucăţică de ficţiune, aflăm, pe măsură ce citim din cartea lui Frédéric Rouvillois că are şi a avut concurenţă serioasă în realitate, încă din antichitate! Stilul  lui Rouvillois, trecut uşor prin ironii şi insinuări complice, leagă fluent şi suplu date, anecdote şi comentarii pe care ajungi să le citeşti zîmbind şi să te minunezi ca în faţa unei wunderkamera, în care exponatele nu sînt „aberaţii“ ale naturii, ci porniri la fel de bizare ale naturii umane. Citez o bucăţică în care sintetizează ironic cîteva tendinţe, şi vă las bucuria de a da singuri peste detalii:

În veacul al XIX-lea, este la modă gastronomia englezească sau italienească, adică biftecul şi macaroanele, cu care cei mai distinşi italieni din Paris, ca de pildă pictorul monden De Nittis, nu ezită să-şi fericească oaspeţii de marcă. La începutul secolului XX, va veni rîndul mîncării chinezeşti, al bucătăriei ruseşti şi al cuşcuşului algerian; dar la sfîrşitul secolului, ai risca să pari ridicol, dacă n-ai prefera specialităţile etiopiene, tasmaniene sau nepaleze, toate cu unt de iac.

Fauchon. Un fel de templu. În Paris.

Mai puţine, e drept, dar apar consemnate şi unele din preferinţele scriitorilor. Iată ce spune Flaubert despre caviarul trimis de Turgheniev: împreună cu untul trimis de nepoata  Caroline, este baza dejunurilor lui. Însă altă delicatesă îl face să ţipe de plăcere: o terină de Strasbourg, trimisă de  o prietenă. În orice caz, oricît de interesant ca gust le-o fi părut francezilor, în secolul XIX (secolul trufei! ), caviarul nu era nicidecum la mare căutare. A început  să fie gustat mai din vîrful buzelor  abia în anii ’20, cînd lumea fină a Parisului face subit şi unanim o pasiune pentru baletul rus, iar în cercurile de sus încep să se infiltreze din ce în ce mai mulţi aristocraţi „albi“, fugiţi din calea revoluţiei.

De atunci şi pînă acum, preţioasele ouă – pe care se spune că Ludovic al XV-lea ar fi scuipat dezgustat, cînd a primit o cutie în dar de la ţar – au fost propulsate la nişte preţuri pe măsura capriciilor consumatorilor: în 2008, o anumită firmă pariziană propunea un tip de caviar care costa în jur de 10.000 de euro kilogramul, „adică aproximativ preţul lingoului de aur înainte de creşterea bruscă a cursului de schimb“, completează autorul (care comentează amplu chestiunea!)

Almas, una dintre cele mai scumpe şi mai exclusiviste mărci de caviar din lume.

Ce am selectat aici sînt episoade cu lipici, însă doar căteva fascicule disparate. Vă aşteaptă mult mai mult în carte: poveşti despre veşminte, modă, inclusiv despre excentricităţile vestimentare ale prelaţilor catolici, despre artă (cum să fi lipsit tocmai asta, iar partea despre Jeff Koons îşi merită raţia ei de cîrcoteli!), despre voga socialismului, presă, sport şi mania automobilismului! Să tot citeşti şi să te pregăteşti, mai zîmbind, mai cotind-o stingherit, pentru o încercare de foarte multe puncte: un test personalizat care să verifice gradul de snobism din fiecare dintre noi!

Michael Jackson and Bubbles, un regal pentru snobi!

P.S Mărturisesc cu un zîmbet necenzurabil (lăţit pînă către urechi) că aş citi cu mare bucurie şi cu maximă curiozitate jurnalul unui snob de Bucureşti, şi că dacă toată tărăşenia n-ar necesita o prea mare pierdere de timp, de energie şi ieşirea din propriul cocon burghez, l-aş scrie, cu mare entuziasm, bănuiesc, eu însămi!

5 comentarii
  1. Pingback: Mi-am găsit pantofii lui Dorothy « Bookaholic

  2. Micawber

    Si niciun cuvintel despre Thackeray, cu The Book of Snobs?

    In fine, pericolul e sa cadem prada unor sabloane de gandire care ne spun ca snobismul (la fel si diletantismul) sunt neaparat niste chestii rele, condamnabile si, oricum, caraghioase, neglijandu-se incontestabilele valente pozitive ale celor doua insusiri.

    Reply
  3. Alina

    Ba da, cum sa lipseasca tocmai domnul Thackeray? L-am omis eu, în vria selecţiei, dar e acolo! Şi într-adevăr, se discută, în special către sfîrşit, plusurile acestei alese categorii!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>