Bookaholic

A spune poveşti, noi sau clasice, este o misiune dificilă pentru un păpuşar şi un marionetist. Trebuie să stăpînească o tehnică desăvîrşită, să accepte să muncească ştiind că recompensele financiare sînt, în general, modeste, şi, mai mult, să ştie să se retragă în spatele personajului principal, care este marioneta (sau păpuşa). Printre virtuozii acestui domeniu se numără Lenuţa şi Sorin Dorobanţu, din Arad, care şi-au înfiinţat şi o companie de teatru, aducînd la viaţă poveşti precum Scufiţa Roşie sau Aladin şi lampa fermecată, încercînd permanent să inoveze, să îmbogăţească povestea cu un ambient şi cu ceea ce numesc ei gadgeturi, pentru a-i atrage şi mai mult pe copii. Spectacolele lor sînt întotdeauna interactive şi au un mesaj activ: de pildă, în spectacolul Fabuloasa călătorie a domnului Nostoc, după povestea lui Patrice Seiler, în care se vorbeşte despre poluare şi despre un mediu de viaţă din ce în ce mai dezumanizat şi mai rece, copiii sînt îndemnaţi, la final, să interacţioneze cu actorii şi să-şi exprime părerea.

Au lucrat cu maestrul teatrului de păpuşi de la noi, Cristian Pepino, alături de soţia sa, Cristina Pepino, în spectacole precum Regele cerb sau Spărgătorul de nuci, şi sînt apreciaţi în străinătate, fiind invitaţi frecvent la Festivalul de la Avignon, iar anul acesta, în cadrul Festivalului de Teatru de la Alba Iulia, au ţinut şi un atelier de mînuire de marionete pentru copii. Lenuţa şi Sorin Dorobanţu sînt de peste zece ani în teatrul de animaţie, lucrînd într-un domeniu care la noi nu are încă o tradiţie şi, mai mult, întîmpină din ce în ce mai multe probleme: în Arad, Teatrul de Marionete a fost desfiinţat recent, devenind o secţie în cadrul Teatrului „Ioan Slavici“, situaţie cu care se confruntă şi alte oraşe.

Cum s-a născut compania Soso & Nuţi?

L.D.: Fiind actori la Teatrul de Marionete din Arad, am realizat multe spectacole de-a lungul timpului, eu sînt angajată din 1994, iar Sorin din 2001, iar experienţele din străinătate ne-au făcut să ne dorim să realizăm mai mult, să ieşim din spaţiul scenic şi să mergem în mijlocul copiilor.

S.D.: Anumite personaje din teatrul de animaţie le vedem altfel, încercăm să le facem diferit, nu neapărat să le inventăm, dar am vrut să ne aducem viziunea noastră, pentru că atunci cînd ai un regizor, îţi este foarte bine trasat caracterul personajuli, aşa că în mica noastră companie, noi organizăm totul. Avem cîteva spectacole pe care le jucăm în diferite spaţii. În prezent avem Cufărul magic şi Scufiţa Roşie, varianta urbană. Acţiunea se petrece în oraş, pădurea este jungla urbană, Lupul este un motociclist cu geacă de piele, cu bocanci, spectacolul fiind un melanj între pantomimă, jonglerie, marionete.

L.D.: Scufiţa este o marionetă, Lupul este o păpuşă de o înălţime de un metru.

S.D.: Picioarele mele sînt băgate în picioarele Lupului, aşa apare pe Harley-ul lui.

L.D.: Nu predomină textul, dar firul poveştii în păstrăm, la fel şi replicile importante. Şi, evident, interacţiunea verbală cu copiii. În rest, pantomimă, jonglerie, Sorin a învăţat să jongleze cu popice.

S.D.: Abia de vreo doi ani lucrez, de cîte ori am timp, exersez.

L.D.: E nevoie de exerciţiu doar ca să rămîi la acelaşi nivel, ca să evoluezi îţi trebuie mult mai mult.

Încă din facultate aţi ales domeniul păpuşi-marionete?

L.D.: Noi anul acesta am terminat masterul la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureş, la specialitatea Marionete. Ne-am format în cadrul teatrului, pentru că ne-am angajat acolo şi am lucrat ani întregi. Eu am ajuns întîmplător în acest domeniu, am văzut un anunţ că angajau actori la teatru şi mie, plăcîndu-mi să cînt, să dansez, m-am dus la probă şi am fost selectată. Nu ştiam ce înseamnă, eu venisem dintr-un orăşel din Maramureş, nu văzusem niciodată un spectacol de teatru. În ’94, nu erau prea mulţi absolvenţi de Teatru, aşa că atunci se formau la locul de muncă. Am învăţat meseria pas cu pas şi am iubit-o din prima clipă. N-aş fi schimbat-o niciodată cu teatrul dramatic.

S.D.: Eram actori mînuitori, dar nu aveam studii superioare, apoi am urmat cursurile, Târgu Mureş. Eu tot din întîmplare am ajuns în teatru, dar trebuie să-i mulţumesc doamnei Elena Dima Jurcă (la Teatrul de Stat din Arad), care, cînd eram eu în liceu, avea o trupă de teatru – Teatrul Veşnic Tînăr –, în care am fost implicat şi, după liceu, am ţinut legătura cu dumneaei şi într-o zi m-a sunat să-mi spună că se caută actori.

L.D.: Am avut o întrerupere amîndoi, la un moment dat, din cauza salariilor foarte mici, cînd am zis să mergem să cîştigăm mai mulţi bani în Italia, unde am avut diferite joburi.

S.D.:  Dar ne-am întors în ţară, în 2006, şi ne-am înfiinţat micuţa noastră trupă, în 2008.

Aţi încercat şi roluri dramatice?

S.D.: Eu am debutat cu un rol dramatic, cu Făt-Frumos din lacrimă, în spectacolul domnului Victor Ioan Frunză, de la care am învăţat a doua lecţie din teatru, după cea a doamnei Jurcă.

L.D.:  Noi combinăm mult actoria cu jocul marionetelor, deci nu se poate spunem că facem doar păpuşerie.

Din ’94, cum vedeţi evoluţia teatrului de marionete?

L.D.: În ’94, singura facultate de profil era la Bucureşti, acum au apărut şi în alte oraşe, la Târgu Mureş, Iaşi, Timişoara. Schimbarea e inevitabilă, nu ştiu cît timp va dura, dar vor apărea din ce în ce mai mulţi tineri care să înfiinţeze companii de acest gen. Deja există, la Bucureşti, Arad… Marioneta este o metaforă, avem foarte multe de spus prin intermediul acestei metafore. E foarte important să reuşeşti să transmiţi un mesaj, iar noi încercăm să-i învăţăm pe copii să iubească frumosul, arta, cultura în general. În spectacole precum Gigantea, ne adresăm copiilor de peste opt ani, şi atunci mesajul se referă şi la aspecte mai serioase, atrăgînd atenţia asupra problemelor din lume, precum războiul sau lipsa apei.

Din experienţa voastră în străinătate, există o diferenţă considerabilă între modul în care ne raportăm noi la teatrul de animaţie şi perspectiva lor?

S.D.: Un singur exemplu o să dau – la noi în ţară, dacă scrii pe Google „marionetă“, primele linkuri sînt către domeniul politic: „preşedinte-marionetă“, „guvernul-marionetă“, dar, în Franţa, dacă scriu „marionette“, îmi apar nenumărate linkuri către companii de profil. Pentru ei, marionetă înseamnă orice tip de păpuşă, noi ne gîndim mai degrabă la păpuşa cu fire.

Care a fost prima voastră ieşire din ţară?

L.D.: Eu am început colaborările în afară cu spectacolul La Gigantea, la Les Trois Cles, în Paris, apoi au apărut şi alte oportunităţi, Teatrul Mezanin, din Paris, e cea mai recentă colaborare. E a doua colaborare cu ei, prima a fost în 2007, cu Stări febrile.

S.D.: Trebuie precizat că deplasările noastre în afară s-au datorat directorului Teatrului de Marionete, Radu Dinulescu. Din 2008, am fost constant la Festivalul de la Avignon, o singură dată am lipsit, cînd am fost în Brazilia cu Gigantea. Prima oară am mers la Avignon cu Culoarea viselor noastre, colaborare între Arad şi Alba Iulia.

Ce stiluri de mînuire există?

L.D.: Sînt trei feluri: marionete cu fire lungi, care depăşesc doi metri, fire medii, care pot să ajungă pînă la 1,70 metri, şi fire scurte, cam la 50 de centimetri. Lungimea firului contează pentru că marioneta nu mai răspunde la fel, centrul de greutate se modifică. În funcţie de spaţiu, de condiţii, ne adaptăm, nu rămînem doar la marionetă, pentru că e foarte important să cunoşti toate modalităţile de expresie din teatrul de animaţie.

S.D.: Eu ţin foarte mult la marionetă, pentru că este tradiţia noastră, este ceea ce am învăţat prima dată, se învaţă greu şi trebuie transmis mai departe, pentru că face parte din cultura noastră.

L.D.: E foarte importantă tehnica, abia după ce o stăpîneşti poţi să mergi mai departe în constuirea personajului. E mai multă muncă decît pentru un rol dramatic, acolo obiectul e corpul tău, aici trebuie să stăpîneşti bine tehnica, inclusiv pe cea vocală, şi, în plus, trebuie să existe o doză de modestie, pe care trebuie s-o aibă păpuşarii, pentru că altfel nu îşi au locul în acest domeniu.