Bookaholic

După al Doilea Război Mondial, la un pahar de Siussesse, Steinbeck şi Capa se hotărăsc să plece în Rusia. De ce? Pentru că deja jurnalismul mainstream era unul al opiniilor câtorva specialişti, iar ştirile despre Rusia, în afară de ideologie şi politică, veneau fără vreo informaţie despre oamenii de acolo şi starea lor după război. Aşa că-şi obţin vizele şi pleacă.

Jurnalul lor rusesc înseamnă impresiile a doi prieteni lost in translation, care-şi descoperă amuzaţi ticurile şi se trezesc în locuri în care singurul lor schimb pe replici posibil este “Yes? – Da?”.  A-l descoperi pe marele fotograf Robert Capa prin intermediul acestor pagini e savuros de comic şi nu vă pot lipsi de câteva exemple la care am râs tare şi cu poftă:

Capa a luat cu el tot ce a găsit mai bun, în dublu exemplar, ca să nu se piardă nimic. A luat atâtea aparate, atâtea rolfilme şi atâtea becuri de bliţ, încât taxa pentru supragreutate pe avion s-a ridicat la 300 de dolari.”  – nu uitaţi că vorbim de anul 1947! 🙂

sau, tot apropo de echiparea înfrigurată a lui Capa pentru marea ocazie de a fotografia în Uniunea Sovietică:

“Capa şi-a pus cele 10 genţi de voiaj una peste alta şi a început să le dea ocol, cloncănind ca o cloşcă. Apoi s-a îngrijit să fie încuiate într-o cameră. I-a avertizat de nenumărate ori pe oficialii aeroportului să le păzească bine. Şi nu s-a liniştit o clipă cât a fost departe de ele. De obicei vesel şi binedispus, Capa se transformă într-un tiran şi-şi face un munte de griji când vine vorba de aparatele lui.”

însă de departe cele mai delicioase detalii sunt legate de tabieturile marelui fotograf în baie:

Se dovedeşte un adevărat purcel în privinţa băii. Iată cum procedează: se dă jos din pat, dispare în baie şi umple cada cu apă. Apoi se întinde în cadă şi citeşte până îl apucă somnul, şi adoarme acolo. Asta se întâmplă dimineaţa, vreme de două, trei ore, şi e limpede că baia rămâne inaccesibilă altor îndeletniciri serioase cât timp stă el acolo. Ofer această informaţie despre Capa în interesul tuturor.”  :))

Bineînţeles că şi Capa îşi ia revanşa, într-o Reclamaţie îndreptăţită pe câteva pagini despre Steinbeck-ul de dimineaţă, Steinbeck-ul de prânz şi Steinbeck-ul de seară, care ar trebui să rămână nu doar în istoria literaturii, ci şi în cea a  fotografiei. Dar să nu uităm scopul călătoriei lor, acela de a ajunge la oamenii obişnuiţi din Rusia, Ucraina, Georgia, departe de politică, planuri militare, Kremlin. Şi, cel mai important, felul în care vor s-o facă:

să nu sfidăm, să nu criticăm, dar nici să lăudăm. Să încercăm să cosemnăm totul cu onestitate, să descriem ce-am văzut şi ce-am auzit fără comentarii, fără să tragem concluzii despre nişte lucruri pe care nu le cunoaştem îndeajuns şi fără să ne înfuriem din cauza întârzierilor cauzate de birocraţie”.

Şi, deşi neutralitatea asta zen pare imposibilă cu atât mai mult în ce priveste jurnalistul şi cu nimic mai prejos în ce priveşte omul, bărbaţii aştia frumoşi şi talentaţi reuşesc să treacă cu calm şi ironie fină peste toată neprietenia dintre popoarele rus (brav) şi american (decandent).

Exact aşa cum Steinbeck vorbeşte detaşat amuzat despre ştrengăriile lui Capa, acelaşi ton va survola seren peste birocraţia, probleme de interpretare, de programări, de zbor, de transport, inerente într-o Uniune Sovietică cu infrastructura distrusă de copiii teribili germani.

Aproape că te întrebi dacă nu cumva scriitorul celor nedreptăţiţi nu vrea să ne impresioneze, afişând cumpătarea şi răbdarea asta olimpiană, sau dacă nu e vorba de o atitudine voit reţinută, aproape reverenţioasă în faţa unei tragedii şi a unor oameni care încă întreabă speriaţi: “America voastră mai vrea război?”. Plus că mai e şi vorba de un subiect sensibil, despre care mulţi jurnalişti americani una au spus că scriu la faţa locului, şi alta au scris apoi.

Îţi dai uşor seama că nu e nici una, nici alta, ci pur şi simplu o curiozitate care ştie că dacă nu se lasă în voia ritmului nu va înţelege nimic. Şi, da, cine nu ar vrea să citească cât mai multe reportaje unde jurnalistul nu merge doar să-şi verifice, eventual să-şi ilustreze ideile preconcepute, şi unde nu prima întâmplare dă tonul materialului.

Călătoria lor durează 2 luni şi nu vine cu concluzii, doar poveşti şi observaţii despre oamenii şi locurile prin care au trecut, iar când Steinbeck simte că nu poate reda toate nuanţele, lasă loc aparatelor lui Capa. Dacă ar fi să o compar cu călătoria lu Ilf şi Petrov în America anilor ’35, parcă cei doi ruşi sunt un pic mai grăbiţi să ajungă la categorii, trăsături generale, concluzii. Însă ei nu debarcau după un război ale cărui tranşee erau încă vizibile.

Robert Capa, într-un portret din Spania, 1937, de Gerda Taro

Ajung la Moscova şi sunt surprinşi de răceala dintre cele două tabere: ruşii şi americanii, astfel că le rămâne să-şi petreacă serile la petrecerile delegaţilor compatrioţi, cărora Capa le sustrage cărţile mult aşteptate de peste Ocean, cu titul de “împrumut”. Tot aici fac cunoştinţă cu valul de moralitate care s-a abătut asupra tinerilor sovietici:

Tinerii sovietici sunt educaţi să considere că  sunt atâtea lucruri de făcut, mai multe decât se pot realiza într-o viaţă de om, încât nu prea mai e timp pentru distracţie.

E ceva asemănător cu moralitatea din orăşelele americane de cu o generaţie în urmă. Fetele cuminţi nu au ce căuta în cluburile de noapte. Fetele cuminţi nu fumează. Fetele cuminţi nu folosesc rujul de buze şi nici oja. Fetele cuminţi se îmbracă într-un stil foarte conservator. Fetele cuminţi nu beau.

Pleacă din Moscova, care rămâne oraşul în care oamenii nu zâmbesc pe stradă, ci se grăbesc încruntaţi, mereu cu capul în jos, şi aterizează în Ucraina, care pare de departe ţara cu cei mai prietenoşi oameni de pe planetă. Nu numai că în Kiev nu mai există maşini şi reconstrucţia oraşului se face până una alta cu mână, dar cu toate că se află într-o stare mai proastă decât Moscova, femeile rămân frumoase, iar bărbaţii zâmbesc, cu toţii dansează noaptea la restaurantele de pe malul Niprului.

De la experienţa Kievului până la cea a colhozurilor, unde cu toţii îşi lucrează manual pământurile, întrerup pentru a-şi reconstrui casele, iar seara încing un dans, impresia generală rămâne asta: “Oamenii acesţia pur şi simplu emanau prietenie”. Şi, nu vă pot lăsa fără imaginea unui mic dejun ucrainean din 1947:

Mai întâi un pahar de apă plin cu votcă, apoi, pentru fiecare persoană, patru ouă prăjite, doi peşti prăjiţi, uriaşi, şi trei pahare de lapte; apoi murături, un pahar de vişinată făcută în casă şi pâine neagră cu unt; apoi o ceaşcă plină cu miere, alte două pahare de lapte şi, la sfârşit, încă un pahar de votcă”.

Urmează Stalingradul, cel mai afectat, unde în centru oamenii ies pe străzi de sub maldăre de moloz, pentru că aşteaptă reconstrucţia în pivniţele clădirilor în care au locuit. Capa e la apogeul tristeţilor fotografice pentru că i se interzice să fotografieze uzina de lângă oraş, unde s-au fabricat tancurile de război, iar acum se produc tractoare din tancurile topite.

Şi, ultima pe listă, Georgia, şi e de ajuns să citeşti cartea asta ca să-ţi doreşti să fugi în Ucraina şi Georgia. Tbilisi pare incredibil, oamenii de aici sunt relaxaţi şi cuceritori, Marea Neagră e clar mai frumoasă de partea cealaltă iar cheful georgian e un fenomen unic, cum numai pe blogul lui Ernu mai poţi vedea în filmuleţe.

Mi-aduc aminte că am încercat să dansez un dans georgian cu o femeie frumoasă despre care mai apoi am aflat că e cea mai bună dansatoare georgiană din lume. Mi-aduc aminte că la sfârşit am cântat cu toţi ceilalţi pe stradă şi că imediat au venit nişte miliţieni ca să vadă de ce se cântă şi, fără să stea pe gânduri, s-au alăturat corului nostru

Sunt multe, multe nuanţe de descoperit, de la obsesia totală pentru Stalin şi iconografia lui Lenin, de la planurile monumentale de reconstrucţie la prejudecăţile faţă de americani, fricile, curiozităţile şi speranţa în viitor a oamenilor din aceste ţări. Şi se lasă cu toate devoalate fin, cu umor, simpatie şi înţelegere, ca la o masă mare pentru prietenia între popoare. Am început cartea asta joia trecută la 5 şi nu m-am culcat până nu am terminat-o, nu am putut. Acum e în drum spre o prietenă, s-o citiţi, merită!

Kiev, 1947, de Robert Capa