În noaptea dintre ani mi-a fost dat să am o experiență cel puțin interesantă. Calitatea mea de bookaholic declarat și perceput ca atare de către ceilalți a fost pusă la încercare. Ah, nu vă gândiți la vreun joc literar de salon sau la alte variante de cultură generală, deși, la un moment dat s-au pus și întrebări de felul ăsta. De fapt, mai degrabă s-au aruncat cu niște invective de genul N-are niciun sens ce spui sau în ce formă spui dacă nu știi câte planete are sistemul nostru solar sau câți cromozomi are omul. Întrebări care oricum nu aveau nicio legătură cu tema discutată.
Și atunci m-am întrebat puțin încurcată, gândindu-mă că și cel care vociferează vituperant lângă mine se întreabă la fel: Ce dracu’ de cărți citesc eu dacă uneori nu îmi e foarte lesne să răspund pe scurt la întrebări aruncate dintr-un și mai mare scurt? Ce citesc și cu ce rămân?
E ok că putem discuta ore în șir despre un pasaj care ne-a plăcut dintr-o carte sau chiar despre o frază, dar e reprobabil faptul că nu avem întotdeauna răspunsuri scurte la întrebări fulger de cultură generală sau la întrebări delicate care vizează o maximă intimitate spirituală și exerciții repetate de introspecție cum ar fi care e scopul nostru în viața și la care trebuie să dăm tot răspunsuri fulger.
Am aflat că ideile și răspunsurile noastre de bookaholici pot fi acuzate de eclectism sau chiar considerate livrești, și tocmai ca să evite asta, cei care au lansat întrebarea au ținut să precizeze că vor să ajungă la esența mea, la ceea ce eu cred fără să fie luat din cărți, împrumutat, copiat, plagiat etc. Lasă cărțile acum și răspunde sincer: care este scopul tău în viață?
Nu, chiar nu e un moment dintr-acelea cu „zâmbiți, vă rog”. Faceți un efort și gândiți-vă la noaptea dintre ani, la o masă care arată urme ale consumerismului moderat și la care câțiva adulți transformați în niște combatanți de idei înfierbântați, dar obosiți ajung să polemizeze până și polemica, mai exact definirea limitelor combativității din cadrul polemicii. Cât de bătăioși și combativi ne putem permite să fim într-o polemică? Nu există limite și atunci totul e permis și justificat sau ar trebui impuse limitele bunului-simț? Și întreb asta nu pentru că ar fi existat riscul să ne fi luat la trântă în casa gazdelor, până la urmă toți prietenii mei sunt oameni frumoși și în general cerebrali și cumpătați, dar am observat că există din ce în ce mai des o pornire către combativitate. Cum se prinde ocazia, nu se ratează nimic. Modearație vs extremism, activ vs pasiv, nu există cale de mijloc, totul e catalogat, etichetat și încadrat într-o parte sau alta. Calea de mijloc e asociată cu neasumarea și e cea mai condamnată alegere.
Dar să revin la întebarea cu pricina. Cum aș putea răspunde pe scurt și cum să caut sensul ăsta în mine în afara cărților? Cât de mult să mă duc înapoi? Acum o săptămână înainte să-l citesc pe Osmonde cu Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire și Lucrarea iubirii sau acum vreo căteva luni după ce am terminat Omul în căutarea sensului vieții de Viktor Frankl? Sau înainte de Suntem deja uitarea ce vom fi, cu care am început anul trecut atât de încrezătoare în puterea iubirii și a umanismului? Sau înaintea dimineții aceleia de septembrie în care am plâns în hohote după ce am terminat pe la ora patru Venit pe lume? Și apoi cum rămâne cu Irvin Yalom și înainte de el cu Barnes.
Am prins viteză pe tobogan și îmi vin în minte titluri pur aleatoriu, așa cum rămâi noaptea cu imaginile panourilor publicitare văzute din goana mașinii. Înainte de Makine, de Cortázar, de Dostoievski, de Nietzsche, Camus sau Cioran, înainte de proza fantastică și de Fahrenheit 451? Înainte de lecturile sporadice ale filozofilor sau de Léon Bloy și de literatura decadentă. Poate înainte de căutarile mai puțin consecvente din biblie sau nu, înainte de veghea în lanul de secară sau de Lorelei. Peste ceva (non)sens am dat și în Coliba unchiului Tom și în Colț Alb, înainte de ele? Înainte de Micul Prinț, de Cele șapte scoici surori, de Dora-Minodora și Luna-Betiluna sau înaintea poveștilor nemuritoare, Legendelor Olimpului și de toate basmele citite și/sau ascultate. Înainte de Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte? Câte nopți nu m-am perpelit în pat încercand să ghicesc de ce oare Făt-Frumos s-a întors știind că va muri. Pentru mine atunci nu avea sens întoarcerea lui. Dar acum are?
Nu cred că răspunsul meu este scurt și la obiect și fără paranteze. Simt acum sensul întoarcerii lui Făt-Frumos și chiar ceva care are legătură cu sensul meu în viață, dar un răspuns ar fi, poate nu inefabil, dar cel puțin greu de potrivit în câteva fraze, pentru că reflectă tot parcursul meu, toate experiențele mele citite și necitite, plus atmosfera în care s-au întâmplat care le-a dat practic unicitate. Exact cum făcea referire Osmonde la teoria lui Bergson conform căreia:
Reținem adesea nu conținutul lecției, ci atmosfera zilei când a fost învățată lecția, vântul, soarele care s-au strecurat, în ziua aceea, între paginile citite. (Gabriel Osmonde, Lucrarea iubirii, pag 38, Ed. Univers 2013).
Când am văzut fimul Survive Style 5+ mă întrebam ce i-aș răspunde lui Vinnie Jones în rolul killer-ului profesionist care îți zbura creierii dacă nu răspundeai rapid la întrebarea: What’s your function in life? What’s your purpose for living? Ce i-aș putea răspunde: Te rog nu mă omorî, hai mai bine la o cafea și voi încerca să fac o prezentare despre ce înseamnă sensul vieții mele? Nop, nu cred că ar fi ținut. My friend, you’re not necessary și bum! Sau îmi fac mea culpa că nu sunt în stare să sintetizez informațiile și experiențele trăite, că nu mi-am pus retorica la punct. Hey, interesantă întrebare, dar mai întâi dă-mi voie te rog să fac un curs de public speeking, eventual și unul de dezvoltare personală și după voi fi pregătită să răspund. Wrong, bum!
Încă o dată mi se confirmă că nu sunt o supraviețuitoare. Pe lângă faptul că aș fi prima căsăpită și mâncată în drumeții/excursii care se transformă subit și accidental în lupte pentru supraviețuire deoarece, cică, aș fi veriga slabă – femeie, 1,57 m, 47 de kg, mai sunt și bookaholică degeaba în situația dată, neamintindu-mi neapărat aspectele practice ale lecturilor și victimă sigură pentru că nu știu foarte clar care îmi e scopul în viață. Și atunci la ce bun atmosfera și detaliile de care vorbeau Bergson și Osmonde? La ce îmi folosește cântecul de flaut care îmi acompania zilnic lectura lui Tabucchi în piațeta aceea inundată de soare din Amberg sau fasciculul de lumină prăfoasă care a intrat într-o după-amiază prin deschizătura ușii de la balcon concentrându-și intensitatea exact pe pagina pe care o citeam din cartea lui Marías, Când eram muritor, dând clipei aceleia o atingere de absolut?!
Dar pentru că posibilitatea unei drumeții care să se transforme într-o atroce luptă de supraviețuire sau a întâlnirii cu un killer profesionist care să îmi zboare creierii pentru lipsă de concizie e puțin probabilă, prefer să cred despre mine că sunt o supraviețuitoare cu fiecare zi care trece, cu fiecare carte citită, cu fiecare clipă de frumusețe reperată și înregistrată, cu fiecare polemică între prieteni, cu fiecare an trecut și mă raliez întru totul credinței lui Mircea Cărtărescu din mesajul lui de început de an: (…) Cred mai departe, și mai mult decât înainte, în bunătate, blândețe, gândire pozitivă, empatie, căldură umană. Mă despart mai departe de cinism și de ură.(…)
Iar ca măsură de precauție mă voi asigura că am printre prieteni, cunoscători și buni pedagogi ai tehnicilor de supraviețuire.( sic! :))
Dar voi ce credeți? Sunteți bookaholici supraviețuitori? Sau puteți răspunde pe scurt la întrebarea lui Vinnie Jones? Ok, fără riscul vreunui bum! 🙂
