Foarte bine scrise, cu o scriitură închegată și îngrijită, fără a ajunge să pară pedantă, povestirile Ancăi Vieru din volumul Felii de lămâie sunt mici bijuterii șlefuite cu grijă și atenție. Într-un stil lejer care te face să intri ușor în povestire, dar să ieși greu, cartea efectiv te scoate din lume. Eu am luat-o după mine în tramvai și în metrou crezând că-mi va fi mai ușor să citesc proză scurtă cât sunt pe drumuri, însă trebuie să mărturisesc un fapt surprinzător, și anume că am avut dificultăți să mă racordez din nou la realitate după ce terminam o povestire. Inițial, am crezut că a fost o întâmplare, însă după câteva povestiri, am decis să pun cartea în geantă și am terminat-o acasă ca să fiu sigură că nu uit stația la care trebuia să cobor. Nu știu de ce mi s-a întâmplat asta, a fost un sentiment straniu și pentru mine, însă cumva Anca Vieru a reușit ceea ce ar trebui să facă orice carte: să mă scoată din timpul profan al devenirii și să mă aducă într-un alt timp (e pretențios dacă spun sacru?), al revelației să-i zicem. Citeşte tot articolul