Nu știu alții cum sunt, dar eu mă dădeam în vânt după literatură deprimantă, adică după cărți triste, când eram în școală. Cu cât mai tragic destinul, cu cât mai dramatică situația, cu cât mai sfâșietor deznodământul, cu atât mai împlinită de o emoție vie era inima mea de cititor de 14 ani. N-am idee de unde mi se trage exact, dar am să dau vina, desigur, pe lecturile copilăriei. Desigur, n-am scăpat nici eu de Cei trei grăsani sau de Aventurile lui Habarnam ori ale lui Tom Sawyer. Dar am impresia ca amprenta cea mai evidentă în personalitatea mea adultă și-au lăsat-o însă lecturile triste, cu personaje oropsite de soartă, cu copii orfani, căței prigoniți, animăluțe urgisite, sentimente zdrobite, iubiri strivite, emoții timide, vieți vijelioase, regrete și melancolii. Şi, cu cât se amesteca mai puţin vocea moralizatoare a scriitorului, cu atât mai productiv pentru partea auto-didactă de dresare a empatiei. Citeşte tot articolul