zile la rînd să-l urmărești pe kitano punînd lucrurile-n ordine în luptele interne din yakuza (probabil că unele rotițe ar funcționa din nou dacă instituția numită deja pompos și inutil UNIUNEA s.r. ar prelua cîte ceva din mecanismul senin, eficient și demn al ceremonialelor seppuku dintre înfloriții cireși - știu, e definitiv, nu cît degetul mic de la mîna stîngă - și acuratețea aliajului dintr-o katana ale mult mai celebrei organizații japoneze), să lansezi pietricele la apă cu detașarea unui hypo lucios ca un merțan sau să răsfoiești gringo în încercarea molcomă, de personal c.f.r. pe rute scurte, de a nu face nimic. zidurile nu se vor fisura, certitudinile nu se vor clinti din formele lor fixe și imaculate. o temă nu e decît un pretext pentru a spune (pardon, a scrie) de ce te simți stors de vigoare, uscată lămîie pe bufet, cînd începi să meditezi intens, prea intens, la ce te așteaptă pe linia orizontului - și atunci e despre totul cu reflexii în cana de cafea / ceai / demi sec, în yală, în mărunțișurile uneori cenușii, alteori aurii ale vieții. și nu trăiești de două ori. în gringo ți se amintește neîncetat că e foarte posibil să-ți dai seama că n-are rost să-ți bați capul sau masa din bucătărie. sau slăbitul spirit. Citeşte tot articolul