Tag: singuratate

Ioana Geacăr: „«Mica moarte tranzitorie» te ajută să suporți realitatea” (interviu)

Recviem pentru nuca verde apărea în toamna anului 2015 la Editura Casa de Pariuri Literare, cu o grafică a copertei realizată de Ștefan Doru Moscu. Despre Recviem pentru nuca verde, Răzvan Țupa scria: „Într-un volum în care singurele cuvinte scrise cu majuscule sunt Târgovişte, Breughel cel Bătrân sau Hieronymus Bosch şi unde nu există nici măcar o singură virgulă, reperele poeziei sunt puse la încercare, iar încercarea supremă este legătura dintre elemente aparent disparate, dintre mărci ale fragilităţii şi ipostaze brutale, o căutare expresivă în flux permanent”. Despre reperele poeziei și încercările la care sunt acestea supuse, vom afla în cele ce urmează. Citeşte tot articolul


Scene din cărți. Povestea învârtită-n cerc la nevoie – Samuel Beckett, Opere IV, „Cum e. Mercier şi Camier”

Discreția, retractilitatea și însingurarea apar nu rareori drept căi prin care omul reușește să rămână împăcat cu el însuși, să se simtă liber, să nu-și piardă omenescul. Protectivă, însingurarea înseamnă pentru mulți „oameni de hârtie” și o evadare din tăvălugul mulțimii, revoltă, discontinuitate strecurată în rutina uniformizantă, refuzul normelor, ieșire din cadru, tăcere pătrunzătoare, sincopă ce permite o privire mai limpede. Citeşte tot articolul


Un cimpanzeu și o lecție de simplificare a vieții – Yann Martel, „Munții Înalți ai Portugaliei”

Yann Martel, scriitor canadian născut în Spania, este cunoscut cititorilor români îndeosebi prin romanul Viața lui Pi pentru care a și câștigat Man Booker Prize, ecranizarea acestuia primind patru Oscaruri și Globul de Aur. În 2016, la Editura Polirom, a apărut un alt roman foarte bun semnat de Yann Martel, tradus în română de Dan Croitoru, cu titlul Munții Înalți ai Portugaliei. E un roman ciudat, la începutul căruia ne întâmpină un personaj sucit, care merge cu spatele la lume, pentru că are obiecții. Dar acesta e doar începutul, stranietatea romanului fiind cu mult dincolo de previzibil. La final, de exemplu, un bărbat învață simplificarea vieții de la un cimpanzeu. Citeşte tot articolul


Însemnări despre singurătate şi creativitate: Eugène Delacroix, Virginia Woolf şi Louise Bourgeois

În muzică, în pictură, în literatură. În mai toate artele, cineva, la un moment dat, şi-a notat în jurnal: singurătatea în faţa creaţiei. Şi invers. De acolo, pagini întregi de exploatare a propriului proces de creaţie şi-au urmat cursul. De la idee până la o primă schiţă, de la un singur pas făcut în direcţia potrivită până la capodoperă. De la ceea ce au vrut să păstreze drept gânduri până la ceea ce azi ne-a rămas drept jurnal publicat. Citeşte tot articolul

Un om cu preferințe – Herman Melville – Bartleby. O povestire de pe Wall Street

Discreția, retractilitatea și însingurarea apar nu rareori drept căi prin care omul reușește să rămână împăcat cu el însuși, să se simtă liber, să nu-și piardă omenescul. Protectivă, însingurarea înseamnă pentru mulți „oameni de hârtie” și o evadare din tăvălugul mulțimii, revoltă, discontinuitate strecurată în rutina uniformizantă, refuzul normelor, ieșire din cadru, tăcere pătrunzătoare, sincopă ce permite o privire mai limpede. Însă impasul dintre conştiinţa propriei însingurări şi conştiinţa alterităţii nu este ușor de dus prin lume.Citeşte tot articolul

Teatrul lumii este închis – „Hibernalia”, de Veronica D. Niculescu

Multe pagini de literatură română s-au scris în ultimii ani despre singurătate. De regulă, scrâșnit-revoltat sau tânguitor-întunecat. Veronica D. Niculescu scrie, însă, altfel despre singurătate. Sau, mai bine zis, scrie despre singurătatea unui altfel de om. Despre o singurătate plină de lumină și de împăcare în toată tristețea și durerea ei. În 2014, a publicat o primă cărticică numită Simfonia animalieră. În 2016, aceasta a fost continuată prin volumul Hibernalia. Astfel, nu doar una, ci două cărți mici-mici și pătrate (ca un CD, sugerată fiind și astfel muzicalitatea lor) putem lua acum în propriul mușuroi, pentru a le citi la lumina lăuntrică, așa cum își propunea autoarea acum câțiva ani. Citeşte tot articolul

Prin labirintul amneziei voluntare – „Ca să nu te pierzi în cartier” de Patrick Modiano

Când mă gândesc la proza lui Patrick Modiano, în minte îmi vine în primul rând atmosfera aparte care se naște din rătăcirea oamenilor prin ungherele propriului trecut, în încercarea de a aduce la lumină cioburi ale identității. Amintire, uitare, suprapunerea întunericului cu lumina, regăsirea mereu mai strâmtă decât pierderea – sunt elemente care, puse laolaltă, alcătuiesc un înveliș plin de mister, tulburător prin amestecul de neliniște, nostalgie, blândețe și neputință. Citeşte tot articolul

Hibernalia - Veronica D. Niculescu

O explorare a sinelui însingurat în „Hibernalia”, de Veronica D. Niculescu

Dacă ţi-ai dori vreodată să te retragi din faţa lumii, nu ai putea să porneşti oricum, nu ai putea să o iei pur şi simplu la fugă. Paşii, direcţia, gândurile care ţi-ar însoţi plecarea, toate ar trebui acordate şi supuse ritmului potrivit. Odată ajuns în refugiu, la adăpost, ai descoperi că întreaga pregătire pentru încetinirea vitezei atât de asurzitoare şi-a avut rostul. Citeşte tot articolul

„Porumbelul”, de Patrick Süskind – o pasăre care schimbă destine

Porumbelul, de Patrick Süskind, a fost prima mea întâlnire cu prozatorul german și poate că a fost mai bine așa, căci am putut aprecia acest scurt și tulburător roman fără a-l compara cu nimic și fără a-l așeza în contextul mult mai celebrului Parfumul. O poveste galopantă, care se citește pe nerăsuflate în câteva ore, cartea cuprinde o zi din viața unui locuitor parizian, care și-a planificat întreaga existență și nu se mai așteaptă la cine știe ce surprize de la viitor. Citeşte tot articolul

Singurătatea – flux și reflux – în „Ziua Morților”, de Cees Nooteboom

Ce facem cu nenorocirea care ni se administrează zilnic? – este una dintre multele întrebări care se ridică din paginile romanului Ziua Morților al lui Cees Nooteboom. Autorul olandez propune aici, drept modalitate de păstrare a omenescului viu, distanțarea prin însingurare, ieșirea din cadru și, implicit, privirea aruncată înspre lume dintr-o zonă aflată în spatele scenei pe care oamenii își beau, inconștienți, porția zilnică de teroare. Dezumanizarea privirii este un lait-motiv al cărții, cauză și în același timp consecință a abrutizării: Citeşte tot articolul

Octavian Perpelea: „când trec pe roşu, mă uit şi-n stânga şi-n dreapta” (interviu)

Octavian Perpelea a văzut razele solare sau ale Lunii pe 22 iunie 1977, la București. Pînă cînd a absolvit cu glorie Facultatea de Științe Politice a Universității din București nu se știe nimic despre el. Scrie poezii. Anul trecut a debutat cu un volum de versuri la editura frACTalia. Volumul se intitulează cu dricul pe contrasens. Tot în 2015 a făcut o călătorie inițiatică la Lisabona. Iată poezia care încheie cartea lui Octavian Perpelea, Perpelea visează: Perpelea doarme / & suspină / mângâie ușor perna / din pene de găină / Perpelea are un coșmar / & i se face / pielea de găină / într-o ogradă / departe / & puii suspină.Citeşte tot articolul

textele unui cititor despre poeziile unor autori: linia de ruptură, vera pavlova

imaginați-vă un spațiu ocupat de babe, barabule, arpagic, dumnezo, chemări strigate și negocieri made in china. buuun. acuma imaginați-vă un rînd de mese invadate de un șir de descreierați frezați ca jack nicholson în the shining. hai la carte, nene!, ia încîntarea unchiului, frate!, avem gravitație, avem nadă și dricuri, dezmembrați & dezmembrate, nu ezita, mocofane!, vino și ia! imaginați-vă acest cor dezarticulat sonor punînd la grea încercare nervii oamenilor de treabă și veți avea o stare. imaginați-vă o brunetă cu privirile rătăcite printre copaci siberieni sau pur și simplu cu capul în palme la o fereastră iernatică și veți avea o stare. lasă aiurelile astea și pune degetele pe pix, nu-i așa? Citeşte tot articolul

Zadarnic și frumos – despre Țara Zăpezilor, de Yasunari Kawabata

Frumusețe, vremelnicie, liniște, zădărnicie, căldură, sclipire, ademenire, fărâmițare, jocul ireal al realului - sunt doar o parte dintre cuvintele-așchii în jurul cărora se încheagă universul aparte al existenței din literatura lui Yasunari Kawabata. Un scriitor ce nu încetează a surprinde prin strania artă de a smulge din amestecul vieții fărâme de frumusețe ce sclipesc mai ales în timpul trecerii lor triste. Citeşte tot articolul