Despre Zâtul Tatianei Tolstaia vă spuneam în Ruşii care nu trebuie rataţi că e apăsătoare şi întunecată. Altfel, de mult nu am mai citit ceva atât de sclipitor şi tranşant. Zâtul este alegoria apocaliptică a unui sistem totalitar şi arta pe care pune gheara. Soarta cărţii într-un astfel de regim? Mai degrabă otravă, decât salvare. Pentru că, pe de o parte, în mâinile unor proşti lacomi arta se transformă în capital şi le suceşte şi mai periculos viziunile limitate. Pe de altă parte, se ajunge la tirania artei: în numele ei se fac crime, considerate necesare însănătoşiri. Am tot spus artă, este de fapt vorba de cărţi.
Suntem în Moscova, într-o postacolipsă primitivă şi sinistră. Oamenii, numiţi guguştiuci, stau în izbe întunecate, dorm pe sau lângă cuptor (dar numai unul singur ştie să facă focul şi nu e de-al lor) şi se îndetelnicesc cu prinsul şoarecilor de prin scândurile podelei. Totul se face cu şoareci: supa, friptura, cumpărăturile. Mergi la piaţă cu o legătură de şoareci şi vezi ce poţi lua la schimb pe ei. Urcăm pe scara socială până la mârzaci, şefi şi paznici ai gusuştiucilor. Mârzacii sunt oamenii sistemului, coordonaţi de Mârzacul Suprem: Fiodor Kuzmici.
Şi ar mai fi degeneraţii, care trag în patru labe săniile mârzacilor. Degeneraţii nu prea mai seamănă a oameni, dorm în grajd. De fapt, în afara foştilor, cei care au cunoscut vremurile noastre şi pe care “apocalipsa” i-a trecut direct în primitivism, nici guguşticuii şi nici mârzacii nu prea seamănă a oameni: ba le mai creşte o coadă, ba creste de cocoş pe corp, ba gheare mari la picioare, cu care fac şanţuri în podea etc – cam astea sunt Urmările lor.
Avem şi mici mârzaci, dar Fiodor Kuzmici, slăvit fie-i numele, este Mârzacul Suprem, ani mulţi să ne trăiască. Cine a inventat sania? Fiodor Kuzmici. Cui i-a venit ideea să facă roţi din lemn? Lui Fiodor Kuzmici. Ne-a învăţat să facem blide din piatră, să prindem şoareci şi să fierbem supă. Ne-a dat socotitul şi scrisul, literele mari şi mici, ne-a învăţat să cojim mesteceni, să coasem cărţi, să fierbem cerneală din ruginţ de mlaştină, să cioplim beţigaşe de scris şi să le muiem în cerneala asta. […]
Numai să nu iei blana sau carnea ursului pentru tine: mârzacii mici supraveghează atent. Nu-i treaba guguştiucului simplu să poarte blană de urs. Şi trebuie să înţelegi: cum să meargă mârzacii în sanie fără şubă? Îngheaţă tun. Noi însă alergăm pe jos, nouă ne e aşa de cald, că ajungem să ne descheiem şi la zăbun, de năduşeală. Deşi se întâmplă să-ţi mai treacă prin cap vreun gând deşart: da’ şi mie mi-ar trebui sanie şi subă şi… Dar asta-i gândire personală.”
Care credeţi că era cel mai mare pericol în lumea mâncătorilor de şoareci? Cartea – cărţile “arhetipărite”, din lumea care a fost: se spune că te iradiază, te îmbolnăvesc, şi atunci vin sanitarii cu glugile lor să te “însănătoşească”, şi dus ai fost. Este interzis prin lege ca guguştiucii simpli să aibă cărţi vechi în casă – de la ele se poate răspândi boala. Singurele cărţi permise sunt cele scrise de Mârzacul Suprem, Fiodor Kuzmici, slăvit fie-i numele, mulţi ani să trăiască. Tiranul suprem, în foişorul său ale cărui cupole se înălţau “până aproape de soare”, stătea şi scria. Iar scribii rescriau tot şi broşurile se vindeau la piaţă – pe şoareci. Fiodor Kuzmici stătea, de fapt, pe un munte de cărţi vechi, din care copia la întâmplare versuri, scria decrete, iar la întrebarea “ce e acela un cal?”, răspundea: “un şoarece”.
Tatiana Tosltaia este strănepoata lui Lev Tolstoi. Trăieşte la Moscova.
Eroul nostru este un scrib: Benedikt. Mama lui era una dintre Foşti, pentru ea lumea asta nouă era o nenorocire. Benedikt voia să se facă fochist, ca prietenul mamei, Nikita Ivanîci, tot un fost, singurul care putea să aprindă focul. Dar mama a vrut “iducaţie” – asa că l-a făcut scrib. Curând Benedikt va afla ceea ce alţi câţiva, printre care şi fochistul, ştiau deja: textele pe care el le copiază zi de zi nu sunt scrise de Mârzacul Suprem Fiodor Kuzmici, slăvit fie-i numele, ci de nişte foşti – sunt fragmente copiate, amestecate, din cărţi vechi, arhetipărite.
Urmează o poveste de dragoste care se termină cu o mezalianţă: Benedikt se căsătoreşte cu fata sanitarului şef, un mârzac deci, mare mânuitor al cârligului cu care “însănătoşea” guguştiucii şi le dibuia cărţile din vremuri vechi ascunse în văgăunile lor. În casa mârzacului, regimul lui Benedikt se schimbă: de la şoareci la delicatese cu aluat, cărniţă de pasăre, friptură de capră, clătite cu ciuperci. Şi bibliotecă! Una mare, cu cărţi adevărate, toate vechi. Aşa află că nu iradiază şi nici nu omoară şi tot aşa devine dependent de poveştile lor, de înşiruirea literelor în cuvinte.
Mai era şi Probleme de literatură. Benedikt se uită: nu erau nici un fel de probleme acolo, doar soluţii. O fi fost şi un număr cu probleme şi s-o fi pierdut. Păcat.
Mai era şi revista Cartofi şi legume, cu poze. Sau La volan. Sau Focurile Siberiei. Sau Sintaxa, un cuvânt oarecum nelalocul lui, dar ce-o fi însemnând nu înţelegea. Vreo înjurătură probabil. Benedikt o răsfoi: da, erau cuvinte obscene acolo. O puse deoparte: era interesantă. Avea s-o citească seara, la culcare.Unii guguştiuci se străduiseră să compună cărţi curăţele, de aceeaşi mărime şi culoare, care se numeau “opere complete”. Zola, de pildă. Sau Antonina Koptiaeva. Şi mai era ceva bizar în operele astea: era desenat portreul guguştiucului care le scrisese. Nişte portrete atât de caraghioase, ceva de groază.
Unele cărţi erau jerpelite, murdare, le cădeau paginile; altele erau atât de curăţele, de parcă ieri ar fi fost făcute. Ţi-era mai mare dragul să le priveşti. Anton Cehov, să zicem. Ce jerpelită era cartea lui! Pesemne că era vreun schilod, vreun beţivan. Uite, pe faţă, pe ochi avea o Urmare: două cercuri lucitoare, de care atârna o sfoară. Koptiaeva, în schimb, era femeie curăţică, îngrijită. Cărticica ei era, putem spune, neatinsă.”
Înţelege cât poate, dar le vrea aproape, vrea din ce în ce mai multe, să aibă ce citi până la moarte: asta e idealul lui de bogăţie. Un prost, veţi spune, un naiv – da, unul autentic. Iar când în biblioteca nu mai e nimic nou, începe sevrajul. Zilele nu mai pot fi umplute cu jocuri prosteşti de guguştiuc, nu mai au sens. Vrea cărţi. Şi începe să-i bănuiască pe toţi că le ţin ascunse, începe să mănuiască cârligul, devine sanitar, încep percheziţiile, abuzurile şi, sub îndrumarea şi aripa socrului lacom, încolţeşte gândul că trebuie să-l înlăture pe Mârzacul Suprem, Fiodor Kuzmici, slăvit fie-i numele – doar acolo trebuie să fie cărţi, ţinute sub cheie, doar pentru tiran.
Viaţa guguştiucilor e altfel. Ei trebuie să se sprijine pe şoareci. Fără şoareci nu se poate. Au nevoie de ei pentru supă, fireşte, sau pentru friptură, să-şi facă pufoiace din ei, să-i dea la schimb la târg, să plătească impozit, adică dijmă – pe casă, perne, pe cuptor – pentru toate aveau nevoie de şoareci. Aşadar, în nici un caz nu trebuia să ţină cărţi în casă! Ori una, ori alta.”
Tiranul e înlăturat, urmează tirania socrului, chiar şi mai puţin luminată, altfel sub pretextul libertăţilor mai mari. După un tiran, urmează altul, metoda diferă – aşa-i moda! Ce se întâmplă cu Benedikt? El, “intelectualul”, este unealta perfectă. Dacă vrea să-şi păstreze stiva de cărţi care-i ajung până la moarte şi locul cald din foişor, atunci trebuie să facă ce i se spune, chiar dacă asta înseamnă înlăturarea fochistului, prietenul mamei sale, dar un personaj incomod pentru putere din cauza propriilor puteri – putea să aprindă focul. În final, totul arde şi Benedikt nu înţelege nimic, i se spune doar atât tot de către fochist: degeaba ai citit, acum trebuie să înveţi alfabetul.
De ce v-am spus toată povestea şi nu am început cu concluziile? Pentru că din lumea asta SF cresc, una câte una, întrebările, dar şi răspunsurile. Nimic previzibil, doar chestiuni universal nerezolvate. Mărimea bibliotecii nu contează dacă intră pe mâna cui nu trebuie, la câte (crime) te îndreptăţeşte pretenţia vieţii “superioare”, necesara purificare pentru un ideal (fie el nobil), unde începe şi unde se termină libertatea (când ai cartea în mână), cum a arătat şi cum va arăta dintotdeauna puterea.
Spun generalităţi, povestesc poveşti, cartea ţi le va spune mai cu fior. Este un basm sf despre aberaţia tiraniei şi a artei ca formă de putere, prostia superiorităţii, a spiritualului care cere sacrificii.
Până la urmă, ce e Zâtul? Urâtul,angoasa, necunoscutul, orbirea, prostia, slăbiciunea. De aici vin toate.
O selecţie de ilustraţii pentru Zâtul, desenate de un graphic designer din Rusia aici. Nu mai e cazul să spun că e acel gen de carte universal valabilă pe care trebuie să o ai. Care îşi arată tranşant alfabetul.
