Din programul Festivalului Național de Teatru 2014, care s-a terminat weekendul trecut, ne-a atras atenția cel mai mult piesa Sânziana și Pepelea, după Alecsandri, pusă în scenă de regizorul Alexandru Dabija, spectacol al Teatrului Național din Cluj, invitat la București cu ocazia festivalului.
O să vă întrebați cum de am ales tocmai o comedie-parodie ușurică de Alecsandri, dintre atâtea titluri serioase și ‘grele’. Motivele-s multe, și obiective, și subiective. În primul rând l-am ales din motive de nostalgie – am ascultat pe disc, în copilărie, teatrul radiofonic (1974, cu Dem Rădulescu, Dumitru Furdui și Stela Popescu) de atâtea ori, încât îl știam pe de rost. În al doilea rând, nostalgia a fost completată de numele de pe afișul spectacolului din Cluj: Dabija la bagheta regizorală, Ada Milea la cea muzicală, plus palmaresul de premii din stagiunea 2013-2014. Sânziana și Pepelea era un spectacol de văzut.
După ce l-am urmărit (sâmbătă la Odeon), revin asupra acestei afirmații, spunând că este un spectacol de văzut, care merită și un drum până la Cluj. Turism cultural, să îi spunem. Nu degeaba își subtitulase Alecsandri piesa “feerie națională”.
Sânziana și Pepelea este, pentru cei care nu își mai amintesc povestea, un basm muzical, croit clasic pe calapodul fetei de împărat răpite de Zmeu, salvată, după ceva peripeții, de feciorul simplu și fără sânge albastru, care primește și fata de soție, și jumătate din împărăție. Apar personaje la fel de clasice din mitologia populară românească, precum Papură Vodă, Lăcustă Vodă, Zâna Lacului, Muma Pădurii, Statu-Palmă-Barbă-Cot și niște neașteptați (nefăcând parte din bestiarul fantastic) Păcală și Tândală, pe post de miniștri sfătuitori ai lui Papură Vodă.
Povestea lui Alecsandri începe într-o Moldovă (după acșent, disigur) atemporală, lovită di uscășiune șî foamete (“încă așa arșiță n-am apucat; să juri că ne găsim în țara lui Pârlea-Vodă, unde-i așa de cald tot anul, că găinile fac ouă răscoapte“), condusă de Papură Vodă și cei doi miniștri ai săi (“împăratul nostru e cam cum îl bate vântul, ca numele lui. […] și are doi sfetnici mari, pe Păcală și pe Tândală. Unul îl sfătuiește într-un fel, altul într-alt fel, și augustatea sa se tot clatină între-amândoi ca papura-n vânt“). Motorul acțiunii, începutul intrigii, este scena în care țăranii dintr-un sat se hotărăsc să ia inițiativă și să aducă ploaia prin metoda clasică de a îneca o babă. Ca orice babă de poveste, baba nu-i chiar o babă.
(Aparte fie spus că acest tablou comprimă figurile a doi voievozi moldoveni omonimi, din secolele 16 și 17, când Moldova a fost mai întâi lovită de secete și de invazie de lăcuste, în timpul domniei celui care – evident – s-a numit popular Lăcustă Vodă, iar mai apoi, vreun secol mai târziu, tot pe vreme de foamete, pe vremea pirpiriului Stefaniță Lupu, când oamenii măcinau papură uscată să facă din ea pâine.
Deși lui Ștefăniță i s-a spus, desigur, Papură Vodă, rămânând în folclorul popular în ciuda scurtei sale domnii de numai doi ani și ceva, expresia ‘țara lui Papură Vodă’ se referă mai degrabă la o țară fără de legi și ordine, iar istoria ne aduce în acest aspect un alt Papură, dintr-o altă regiune: Neagu Papură din Oltenia, șef de haită de haiduci pe la 1700 și ceva, deghizat în mercenar plătit pentru a prinde haiducii, pe de o parte jefuind Imperiul Austriac, pe de alta fiind plătit tot de acesta pentru a prinde haiducii răufăcători.)
Vorba lungă, sărăcia omului, și ne-am îndepărtat de la subiectul principal. Povestea lui Dabija pusă în scenă la TN Cluj este un basm muzical cu calități de operetă, care reușește să poarte cu succes eticheta “feerie națională”, să fie în același timp contemporan și fidel originalului, să fie parodie (cu accent pe i), comedie, satiră, musical, teatru social și scenă bufă.
Povestea începe în aceeași Moldovă ne-agățată temporal, cu aceeași secete cumplită, sub un decor sumbru de pustietate arsă, cu câteva cruci strâmbe pe sub scheletele unor copaci uscați… și un zid cu vitraliu, de catedrală catolică în ruine. Prin fața lor se agită foarte ortodox un alai popesc: un sobor de preoți, din care se va evidenția popa Paròdie (cu accent pe o), cu o freză explodată și fluiditate a mișcărilor ce aduc aminte de Kramer din Seinfeld, însoțit de o gloată gălăgioasă de babe zeloate cu batic și barbă (câteva fiind jucate în travesti), cu toții rugându-se cu cerul și cu pământul de ploaie și ocazional izbucnind în dansuri pe jumătate tradiționale, pe jumătate tribale, închinându-se creștinește cu o mână la Dumnezeu și înecând păgânește baba cu cealaltă.
Asemenea momente de operetă, de cântec și dans, prezente și în textul original dar adaptate sau rescrise în versiunea lui Dabija, sunt sarea și piperul spectacolului, intervenind în cele mai improbabile momente și în cele mai inedite feluri, de la afurisenia colectivă a Zmeului la cântecul de fluierar din Hamelin al lui Pepelea, pe care Zmeul încinge un dans foarte contemporan sau la concursul artistic al pețitorilor Sânzienei, care se desfășoară ca într-un battle hip-hop. Probabil cea mai memorabilă scenă (din punct de vedere muzical) este însă cea în care Zmeul (pe numele său de botez Culiță), jucând-o pe genunchi pe sora sa, Muma Pădurii (care are drăgălașul nume Codruța), cântă în duet, cuprinși de nostalgia copilăriei din lumea lor zmeiască (vezi video la final).
Feeria națională unește nu doar estul cu vestul prin intervențiile princiare ale lui Zorilă și Murgilă, craii Răsăritului și Amurgului, ci și prin accentele moldovenesc (al majorității personajelor) și ardelenesc (care apare ocazional, la anumite personaje) și prin satira discretă la adresa fețelor bisericești, atât prin Paròdie cel ortodox cu apucături păgâne, cât și prin necaracteristica apariție a celor doi sfetnici, Păcală și Tândală. Printre personajele care vorbesc cu accent ardelenesc în piesă, cei doi ghiduși ai folclorului popular sunt de data aceasta niște pungași (niște “pungocrați” și “pungivori”) fățarnici și oportuniști, îmbrăcați, nu prea surprinzător, în straie de episcopi catolici.
Toate personajele (și implicit tot spectacolul) au caracteristici contemporane, satirice, dar și trăsături tradiționale: Pepelea vorbește în șel mai dulșe grai moldovinesc, îmbrăcat cu un hanorac cu glugă și având la subsuoară un cimpoi; Sânziana cântă cuplete de dor și de amor (tot moldovinește) la ukulele; Pasărea Măiastră poartă un tutu multicolor, Statu-Palmă arată ca un yogin dus cu pluta, iar Muma Pădurii/Codruța, interpretată magistral în travesti de Cristian Grosu, poartă șosete trei sferturi și rochiță neagră cu un șirag de perle, hipnotizându-te cu o privire de criminal în serie și cu codițe roșcovane de Pippi Longstocking.
Jocul actorilor e ireproșabil, interpretarea muzicală așijderea. Am tot vorbit despre muzică însă, fără să subliniem faptul că muzica originală este semnată de Ada Milea și Anca Hanu (Sânziana), ale căror cuplete și cântecele fac deliciul publicului, care se antrenează în chicoteala generală ca niște copii. Tot la partea muzicală trebuie menționat și Cuviosul Mihnea Trompetistul, umbră permanentă pe fundalul piesei, plimbându-și trompeta și potcapul și trompețind, când aleanul, când bucuria momentelor, și abia la final, când iese în lumina rampei, îți dai seama că e Mihnea Blidariu de la Luna Amară.
Decorurile, simple, versatile și de efect, completează fericit suma de superlative care sunt regia, scenariul, coregrafia și muzica acestei comedii de basm: fundalul despre care vorbeam mai devreme (imagine aparținând pictorului german Caspar David Friedrich și numită Mânăstirea din pădurea de stejari sau La îngropăciunea unui călugăr) se prefigurează pe toate scenele și actele, schimbându-se doar poziția podiumului central, cu rol de palat sau refugiu, separând planurile și oferind actorilor ocazia unui set numeros de gaguri prin escaladarea lui permanentă, sărind (pe sau de pe el), urcând pe scările de lemn sau cocoțându-se pe umerii altor personaje.
Multe nu v-om fi spus despre Sânziana și Pepelea lui Dabija, dar poate veți vrea să mai descoperiți și singuri câte ceva, la vizionare. Este un spectacol pentru care, așa cum spuneam, vă recomandăm chiar și deplasarea din oraș, nu vă va părea rău și veți pleca tare binedispuși după lăsarea cortinei. Distribuția completă și data următorului spectacol la TN Cluj se găsesc aici.
Încheiem cu o înregistrare a cântecului Zmeului și Mumei Pădurii, în altă distribuție decât cea din piesă însă, cu Anca Hanu, Cristian Rigman și Bobo Burlăcianu, plus Ada Milea pe fundal:
Nu în ultimul rând, dacă vreți să citiți originalul lui Alecsandri, îl găsiți aici, iar dacă ați devenit nostalgici după teatrul radiofonic din 1974, se găsește aici.
