Pentru că, din păcate, autorul britanic a fost diagnosticat cu Alzheimer în 2008, la 62 de ani, documentarul de mai jos nu este nici despre viaţa, nici despre opera lui. Ci despre cum ar prefera să moară.
Terry Pratchett începe prin a ne povesti despre cum e să trăiești cu boala. Şi nu oricum, ci ca scriitor, care nu mai e în stare să tasteze, şi trebuie să se bazeze pe asistentul său, căruia îi dictează.
La urma urmei, trebuie să fie greu să simţi, ca autor, că în curând n-o să mai fii în stare să faci tocmai ceea ce te defineşte, şi Pratchett recunoaşte:
When I am no longer able to write my books, I am not sure that I will want to go on living. I want to enjoy life for as long as I can squeeze the juice out of it — and then, I’d like to die. But I don’t quite know how, and I’m not quite sure when.
În film, în timp ce Pratchett îşi plănuieşte propria sinucidere asistată în Elveţia, el ia în discuţie toate controversele produse de problema euthanasiei şi pune o întrebare dificilă: cum ar fi ca la lumea să înţeleagă sinuciderea asistată şi să o transforme într-un refugiu, pentru bolnavii terminali care nu vor să îşi piardă şi demnitatea, odată cu viaţa?
Filmul a fost realizat în 2011 de BBC2, la 3 ani după ce Pratchett fusese diagnosticat, și a produs controverse, mai ales din cauza oamenilor reali pe care îi urmărește și pe care îi observă poate prea aproape pentru ochiul unui telespectator sensibil. 900 de oameni au contactat BBC-ul după difuzare, acuzându-i că au transformat moartea în entertainment voyeurisic.
Ceea ce nu înseamnă că documentarul nu este incredibil de emoționant, realist, și o pledoarie reală pentru o soluție pe care mulți nu o pot accepta, fie din considerente morale, fie din simpla teamă de a nu-i pierde pe cei dragi. Nu o să-l vedeți în el pe acel Terry Pratchett al fantasy-ului, dar cred că ne ajută să-l înțelegem mai bine ca ființă umană. O ființă umană perisabilă, dar care o să lase în urmă multe povești, fără dată de expirare.
