Unii zic că ne tragem din maimuțe, alții spun sus și tare și-n jos că un creier total, especially for you, s-a plictisit brusc și ne-a scos la iveală, iar noi ne-am tăvălit prin iarbă, inocenți și pufoși. O altă variantă oferă o mămucă inter-galactică, o supernovă, restul spectaculos al unei explozii stelare traversînd apatic universul. Așa, dacă o ținem în felul ăsta, ajungem la big-bang. De curînd am auzit că au găsit apă în stare lichidă pe Marte. Vasile, pregătește-ți undițele, ia-l și pe Tristram Shandy în rucsac, va fi plictiseală marțiană. Să vezi atunci corespondență inter-planetară! Prin 2021 vor trimite niște băieți și fete chiar acolo. Și ce vom face acolo? Vă spun io ce-o să facem și pe Marte: în primul rînd ne vom căca, ne vom marca teritoriul pentru orice eventualitate, să n-avem surprize cu sărăntocii ăia verzi (E.T. e cel mai tîmpit film pe care l-am văzut vreodată), apoi o să ne tragem niște simboluri șmechere și un bordel și disprețul nostru pentru cei rămași pe planeta aia albastră și siropoasă va fi cu adevărat cosmic.
Diana Bădica își începe unul din poeme cu viața e o, iar în alt poem apare viața e un, cred că nu-și băuse cafeaua cînd a scris așa ceva. Însă continuarea la viața e o e foarte reușită: cutie de lapte condensat, / o limbă străină / căreia nu-i înțelegi subtilitățile. / ce-a vrut să spună autorul / nu o să aflăm niciodată. De ce să te ferești de cețoșenii?
Trecutul la puterea a doua, copilăria, relația mamă-fiică, momente de anxietate, complexe de neînvins, dificultățile iubirii, atîtea și atîtea componente înregistrate de-o minte limpede, curioasă și dispusă la interpretări lucide, oneste. Rezultatul e o poezie a „pașilor mărunți”. Apropierea se face lent, uneori cu prea multă grijă. Din încercarea de a reprima romanțiozitățile, sentimentalismele, punctele de patetism și curbele în unghi ascuțit, se ajunge la texte care se vor seci, controlate prin notații vag autoironice, vag triste și răspîndind resemnare: e nebunie curată / să spun că doar ziua asta / e teatru de operațiune, / pentru că toate zilele noastre / sunt la fel. / când te aștept, / veselia mea se transformă / într-o ură ciudată / în care se adună pumni și picioare, / înjurături și ceva indiferență / la sfârșitul imaginii. / de obicei, / sunt o persoană calmă, / iar tu mă iubești cum poți. / știm amândoi / tabla înmulțirii / și drumul spre casă. / dacă vrei să rămânem lucizi, / mai bine te ridici și umbli.
Cum naiba să-ți tratezi experiențele? Visceral? Cu cochetărie? Cu detașare? Zen atitude? Cîte puțin din toate. Și cu antrenament. Dacă te-ai apucat de scris, dacă ai simțit că poți modifica ceva în tine și în jurul tău prin ceea ce scrii, atunci fă-o pînă la capăt. În Enșpe mii de dimineți paginile sînt traversate de o demnă perseverență, de o rigoare care te obligă la o lectură atentă și emoționantă.
În locul Dianei aș rescrie, reformula, reedita această carte. M-aș simți obligat față de cîteva texte extraordinare, cum e acesta: era penibil să-ți spun la final / că nu-mi plac mîinile sau buzele tale, / că sexul cu tinea fost o glumă. / în țeasta mea foșneau idei redundante. / să nu uiți, să nu uiți, îmi spuneam, / la început au fost dumnezeu&co / și-abia apoi a coborât cuvântul.
Mi-au plăcut mult de tot poeziile de dragoste pentru că sînt simple, puternice și absolut adevărate. Ai trecut și tu prin asta: ar fi fost o iarnă de poveste / dacă n-ar fi existat acea dimineață / în care pământul s-a rotit invers. / am spus atunci la masă / că nu te iubesc, nu te-am iubit, / că n-are sens, / că etc și etc. / am fi pozat ca o familie perfectă / tu stând pe scaun, eu pe picioarele tale, / eu stând pe scaun, tu cu mâinile pe umerii mei, / dar în dimineața aceea / am spus că nu-mi plac fotografiile de modă veche, / că nu mai pot și nu mai vreau, / că etc și etc.
