Georges Louis Leclerc Buffon era un tip discret. Se plimba prin grădinile nu ştiu cărui rege francez, observa plante şi gîze, cînd şi cînd cerul, oameni şi păsări, dar era discret şi groaznic de organizat. În fiecare seară se aşeza la masa de scris Istoria naturală.

M-am plimbat şi eu pe la prînz prin parcul din spatele palatului Ghica, cu rabla de telefon în mîna dreaptă şi cu vocea în mîna stîngă. În şir indian, o duzină de raţe placide pluteau pe lac alături de versurile astea bestiale: ura mă invadează încet / ca o cameră plină cu apă. Împrăştiat pe o bancă şi cumva zenificat, am încercat continuarea textului, dar nu mi-a plăcut: imagini şi metafore care anulau excelenţa primelor două rînduri şi-mi livrau o massă po(i)etică mult prea artistică pentru gusturile mele barbare. Şi tot în poezia asta am dat peste o altă poezie care şi-ar fi meritat propria pagină: am aşteptat răbdătoare / ca dezastrul să se întâmple / şi s-a întâmplat. Nevoia de a amplifica o senzaţie, de a-i îngroşa contururile naturale, „a omorît” şi următorul text, intitulat Creatură hibridă. Însă la pagina 9, după ce mi-am aprins o ţigară sub privirile răutăcioase ale unei babete căreia îi bănuiam existenţa stricată de invidie şi burtoşi cu palma grea, mi s-a întins sub ochi această mărturisire pe care am citit-o de patru ori, aşa, la foc automat: sub mine se întinde / o pată mare şi roşie // nu mai pot trăi decât cu lichide // mirosul frigiderelor pline cu mâncare / îmi face rău // închisă în camera fără ferestre / mă las fotografiată din faţă / şi din profil // tu n-ai iubit pe nimeni niciodată // mă ghidez după sunete ca un orb / îmi păzesc castronul // castronul meu gol / şi lingura mea docilă. Finalul face toţi banii.

Cînd e ceva de comunicat, o stare nasoală de apatie, înstrăinare sau oboseală, cînd efortul de a stiliza se topeşte în cursivitate şi simplitate, într-un fel de apropiere bizară pe care n-o vom înţelege pe deplin niciodată, apar texte ca acesta: mâna autorităţii / blajină şi protectoare // învelită în salopeta mea de ceaţă / urmez instrucţiunile / pas cu pas // nu invadez spaţiul nimănui // singurătatea urbană / e singurul spaţiu / care mi-a rămas // înainte să vorbesc / identific ieşirile de urgenţă / cui aparţin // mă arăt întreagă // jumătate de secţiune / după / jumătate de secţiune şi-ţi spui că ţi-ai făcut ziua, şi-ţi vine să-i dai un sms Domnicăi: da, aşa e, ai dreptate.

Mereu imaginea unui femei distinse care notează cu grijă, mereu fragilitate (viaţa e fragilă, nu-i aşa?), necesitatea de a împărtăşi o tristeţe consumată elegant, fără fanfară şi claxoane. Discreţie la pătrat şi cuminţenie peste care planează riscul unei ieşiri nervoase, dar asta nu se întîmplă pe nici una din cele 66 de pagini şi-i foarte bine că nu se-ntîmplă. Avem doar riscul, posibilitatea şi lipsa de sens (intratabilă pentru că e fără început şi fără sfîrşit). Cer încărcat de electricitate, păsări de pradă şi mesaje astrale în ani-lumină, dar aici, jos, deziluzie şi o cale de salvare, beton şi depersonalizare: îţi repet mişcările / maniacal / fără să-mi pot fixa / privirea / pe nimic // o substanţă care să-mi pulverizeze / creierul // braţele imobilizate / deasupra capului // repulsie când ating locul cald / unde a stat cineva // sunt intactă / ca o cutie neagră // o birocrată / pe un scaun metalic / la un birou / metalic // imaginea mea perfectă / e cea reflectată / într-o apă murdară. E clar ca lumina zilei că nu va fi în regulă în vecii vecilor, babeta de pe banca alăturată mi-o confirma cu vîrf şi-ndesat, totul depinde de cum transmiţi un set de senzaţii care te reprezintă sau despre care crezi că te reprezintă: ochiul meu drept nu înţelege structurile lumii / mare strâmb gelatinos / se prelinge pe geam // alcool şi oboseală / ca o cataractă protectoare / ca atunci când vrei să fii fluturele cuiva // ochiul meu drept / spune doar a e o u i / şi când se uită la tine nu te recunoaşte // eşti îngerul meu negru / de dincolo de perete (Astigmatism).

Unii scriu de parcă ar ţine cu tot dinadinsul să-ţi demonstreze că au pus osul la prună, alţii frecventează cursuri de scriere creatoare în speranţa secretă că în conţinutul lor intelectual zace sîmburele unui geniu încă neformat. Domnica Drumea îşi vede de viaţă, scrie despre asta cu încrederea unui autor onest care nu se raportează la înălţimi de neatins şi nu lansează efectele unor drame închipuite. Şi pentru că mi-am transformat cu lectura poeziilor sale o după-amiază de căcat într-una nobilă, îi mulţumesc. E tot ce contează. Încercaţi şi voi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *