Pentru că primul volum al seriei Milennium a fost un joyride destul de distractiv, și pentru că din principiu îmi plac seriile (mă scutesc pentru ceva vreme de efortul de-a alege ce vreau să citesc mai departe), am continuat povestea lui Lisbeth Salander. Eram sigură că Larsson o să mă pună în fața unui nou mister palpitant de rezolvat, iar după primele pagini, scrise din perspectiva unei fetițe de 13 ani legate de un pat, înfruntând privirile unui individ despre care ai putea să juri că e un pedofil sau vreun criminal în serie, mă temeam că o să ne conducă și mai jos decât în cazul familiei Vanger pe scara mizeriilor umane – la urma urmei, seria stă sub semnul bărbaților care urăsc femeile.

Dar m-am înșelat. The Girl Who Played with Fire este centrată în întregime pe Lisbeth Salander și pe misterele ei.

Începutul romanului o găsește pe aceasta în Caraibe, la un an după evenimentele din familia Vanger, rezolvând ecuații matematice extreme de complicate, savurând cocktailuri cu umbreluță pe plajă și salvând femei abuzate de soții lor. Este unul dintre nenumăratele episoade pe care Larsson o să le includă în ultimele două volume, și care n-au absolut nicio relevanță pentru acțiune, având doar rolul de a ajuta la conturarea anumitor personaje. Împrăștierea asta nu mi-a displăcut neapărat – dar ași fi vrut ca Larsson să își pilească personajele folosindu-se de material cu ceva mai mult rost.

E posibil însă ca toate scenele astea, la fel ca scena violului din primul volum, care își justifică semnificația abia mai târziu, să fi fost programate cu scopul de a fi folosite cândva după partea a treia. La moartea lui Larsson, în 2004, a fost descoperită o a patra carte din serie, aproape trei sferturi din ea terminată, și planuri pentru o a cincea și a șasea. Din păcate, pentru că Larsson nu era căsătorit, iar testamentul lui a fost declarat invalid, nimeni nu se prea poate folosi de acest material pentru a termina seria.

girl_fireDrept urmare, deși o a patra carte a fost totuși anunțată, va fi scrisă de un alt autor, care nu se va folosi de niciuna din ideile lui Larsson. Păcat.

Să revenim, însă. Lisbeth se întoarce în cele din urmă în Suedia, la timp să descopere că e acuzată de uciderea a trei oameni. Evident, în stilul propriu, Lisbeth se îngroapă într-un apartament de care nu știe nimeni, și nu vorbește, nici măcar cu Blomqvist, decât online, făcând economie maximă de cuvinte. Pentru acesta, demonstrarea nevinovăției lui Lisbeth capătă brusc prioritate maximă, mai ales că, pe măsură ce descoperă diverse detalii din trecutul ei, dar și apropo de oamenii implicați, într-o măsură mai mică sau mai mare, în triplul asasinat, își dă seama că poate să dea din nou lovitura cu un material de presă care să zdruncine societatea suedeză.

Astfel, cartea ne poartă din aproape în aproape, de la traficul de carne vie și poveștile cu prostituate moarte îngropate pe câmp până la conspirații la cel mai înalt nivel. Toate în stilul rece și tranșant al lui Larsson, cu o abundență de detalii și o documentare care, chiar dacă e în mare măsură fictivă, ar putea fi apreciată de orice jurnalist de investigație.

Pe tot parcursul cărții, Lisbeth se conturează ca un personaj din ce în ce mai complex, unul cu care poți empatiza, ca cititor, și deși unica scenă pe care o împărtășește cu Blomqvist (cu excepția comunicării online) e în final de tot, ți-e clar că prietenia lor e extrem de solidă. Blomqvist adună o adevărată armată care luptă pentru ea, folosește toate resursele revistei Milennium și își dedică tot timpul dezlegării misterului celor trei crime. E o desfășurare de forțe impresionantă, mai valoroasă decât orice declarație de dragoste în cuvinte pompoase.

***

Pentru că în SUA s-a ecranizat doar primul volum, însă, de data aceasta m-am îndreptat către versiunea suedeză, cu Noomi Rapace în rolul principal. Și știu că acum ar trebui să vă spun cât de artificială și bombastică e perspectiva americană asupra poveștii și a personajelor, comparativ cu cea suedeză, mai pământeană. Dar nu-i deloc așa.

E adevărat că personajele din versiunea suedeză sunt mult mai umane. Nu au fețe perfecte, machiaj perfect, păr minunat. Revista Milennium e, așa cum e și în roman, un apartament în care lucrează 6 angajați, nu ditamai ziarul cu telefoane care sună non-stop. Lisbeth are păr la subraț și Blomqvist are burtă, iar Erika Berger alura unei profesoare de matematică de școală generală. Interioarele nu sunt nicidecum glamorous, nici alea de case, nici alea de cafenele, ci sunt cât se poate de normale, genul de locuri în care am fost cu toții.

Dar știți ce? Dacă mă uit la un film al cărui subiect sunt aventurile unei hackerițe antisociale cu inteligență ieșită din comun, a cărei istorie personală conține povești cu spioni din timpul Războiului Rece și conspirații guvernamentale, și care se asociază cu un jurnalist a cărui perseverență și talent i-ar face invidioși și pe Bernstein și Woodward, nu vreau realism. Vreau explozii, un Blomqvist super sexy (Daniel Craig s-a achitat numai bine de sarcină, dar Michael Nyqvist n-are niciun bob de carismă – Alexander Skarsgarsd era ocupat, sau cum?), o Lisbeth ca o super eroină, nicidecum ființa vulnerabilă pe care ne-o servește Noomi Rapace. Vreau chimie între actorii din rolurile principale, decoruri faine și atmosferă de James Bond, nu de Moartea domnului Lăzărescu.

Nu mă înțelegeți greșit – cinematograful european are punctele lui forte. Dar să fim serioși, nimeni nu face thrillere cu împușcături mai bine ca americanii.

Dacă v-ați apucat de prima parte, vă recomand deci să o încercați cu încredere și pe a doua. Sunt romanele perfecte pentru vremea asta, pentru o sâmbătă după-amiază de zăcut pe canapea cu o cană cu ceai.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *