Îmi atrăsese atenția agitația din această toamnă în jurul filmului The Perks of Being a Wallflower, adaptare cinematografică realizată de însuși autorul cărții omonime, Stephen Chbosky.
Rating 8,4 pe imdb, cronici elogioase… Să citesc și eu cartea din care o fi ieșit un film atât de tare, îmi zic. Din păcate, înainte de a căuta cartea, deschid wikipedia, cel mai bun prieten al omului; “Cartea a fost scrisă în 1999 și publicată de MTV books.”
Sunt un om influențabil, recunosc. Am deschis cartea cu convingerea că o să fie un roman adolescentin de pe raftul “ce greu e să fii la liceu și cât de nașpa e să trebuiască să fii adecvat”. Am închis-o, câteva ore mai târziu, cu convingerea neschimbată.
Cartea e un roman epistolar scris de un băiat (pentru că “dear diary” e apanajul fetelor) de vreo 15 ani, aflat în primul an de liceu, pătimind toate nefericirile neadaptatului, timidului, ciudatului, dar în același timp inteligentului, sensibilului și atentului adolescent de clasa a 9-a, abia intrat în hoarda urlătoare de la liceu.
Și cum să îi spui acestui fin observator, care vegetează în colțul său zen, fără să intervină în lumea exterioară? Wallflower, care înseamnă în română micșunea, dar cred că se traduce mai bine prin ferigă, ficus sau, în general, plantă de apartament.
Planta noastră de apartament, prin comportamentul său… (plat? incolor? insipid?) neutru, ajunge în gașca puștilor cool. Nu ăia populari, ci ăia cool prin non incluziune, inadaptații, “the island of misfit toys”: un tip gay din clasa a 12-a, soră-sa vitregă care e atât de cool și are atât bun simț încât nu prea are ce căuta în gașca neadaptaților, o punkeriță budistă și așa mai departe.
Conversațiile sunt banale, situațiile sunt clișeice (American style) și te întrebi ce rost o avea să le spui încă o dată adolescenților că e ok să fii un ciudățel, iar viața nu se termină la liceu, și contează prea puțin cât de tare sau cât de rebel sau cât de fraier ești în clasa a zecea.
Micșuneaua (sau, dacă vreți, feriga) din prim plan este astfel etalonul fostului copil, intrat în adolescență, neîndemânatic cu fetele, slab la conversație, introvertit, introspectiv, bun la scris și bun cu cărțile (cel mai bun prieten îi este o vreme proful de literatură), un personaj extrem de plicticos, chiar și când se îndrăgostește de fata dintr-a 12-a (și – în mod complet nerealist, de parcă Chbosky n-a fost vreodată licean – ea de el).
http://youtu.be/aog8680PVmU
Pe lângă faptul că sunt un om influențabil, sunt și un om masochist, recunosc. Am văzut și filmul, care a fost atât de prost pe cât m-am așteptat.
În primul rând m-a deranjat faptul că toate personajele din film (adolescenți de liceu – 15-18 ani) sunt întruchipate de actori mult mai în vârstă: Logan Lerman (micșuneaua) are de fapt 20 de ani; Emma Watson (fata dintr-a 12-a) are 22 de ani; Mae Whitman (punkerița) are 24, iar Johnny Simmons are 26.
Deși scenariul a fost făcut tot de Chbosky, care a scris și cartea și a regizat și filmul, povestea filmului are și mai multe găuri și defecțiuni decât romanul. Personajele sunt și mai implauzibile, iar feriga își schimbă discursul de adolescent impuber într-unul care îi depășește vârsta (ca și actorul).
neadaptații într-o ipostază clasică, jucând Secret Santa de Crăciun
Emma Watson nu putea fi o alegere mai proastă pentru rolul rebelei deștepte și cool… cel puțin nu arătând în acel stil dulceag de școlăriță cuminte, cu bentiță și guleraș alb, care joacă seara în spectacole cu drag queens, în timp ce se dă de ceasul morții că poate nu intră la facultate; un personaj foarte discordant, pe care Chbosky l-a scăpat din frâie și pe care Emma (a cărei experiență cinematografică s-a redus până acum la rolul din Harry Potter) nu reușește să îl prindă.
Cred că am pierdut deja prea mult timp – și al meu, și al vostru – cu The Perks of Being a Wallflower. Concluzia? Nu l-aș recomanda nici măcar adolescenților, sunt lucruri mult mai bune de citit și de văzut acolo, în lumea cărților și filmelor.
Domnita, “prezentarea” dumitale are profunzimea unei balti. Pacat de cei care vor mai citi, probabil, superficialitatea asta. Pe viitor, recomand, cat se poate de calduros, ceva notiuni elementare de psihologie… asta pentru binele citiorilor si…al dumitale, bineinteles.
As putea sa incep prin a ma agita cu privire la aceasta critica de Third Hand, inspirata din viata persoanelor frustrate de o viata adolescentina cu intamplari mult prea “fascinante” (sunt sigura) ca sa mai inteleaga si viata copiilor neadaptati. Dar in loc de asta o sa ma opresc si, cu mult calm, o sa explic ideea de a spune ca viata dumitale (oricine esti) este indeajuns de superficiala cat sa nu inteleaga o iota din ceea ce se intampla de fapt in acest film. Parerea ta se axeaza exact pe ceea ce incerci sa contrazici cu ardoare si anume pe faptul ca privesti povestea ca pe o alta poveste cu adolescenti (intr-adevar, numeroase) fara sa ai capacitatea de a remarca nivelul ridicat de inteligenta din acest film, sfaturile cu privire la viata, psihologia adolescentului cu probleme sau orice altceva care presupune cititul “printre randuri”. Cheers!
Acelasi tratament superficial si aceeasi ingramadeala de clisee ca in cazul analizei la romanul Sange Satanic. Ca sa vezi, e vorba doar de aceeasi blogerita care scrie despre. Draga Cristina Petrescu, iti recomand sa bagi niste lecturi si niste filme mai snoabe, cu fite si recomandari solide in spate, cu alea sigur o sa rezonezi, vrand-nevrand. E limpede ca n-ai organul necesar pentru a prinde genialitatea din spatele simplitatii, a naturalului si a neimpopotonatului.
Watson e o alegere foarte buna si face un rol reusit; faptul ca nu doresti ca personajul sa fie “discordant” arata tocmai ca mintea ta e o uriasa colectie nesortata de clisee, si te revolti atunci cand vezi un lucru care nu se pliaza lor.
Mai bine era un film cu pitipoance sus pe bar.. poate asa il intelegeai si-ti placea si tie!