S-a discutat peste tot – iar afirmația e susținută chiar de autoare – cum că Margaret Atwood n-ar scrie SF. Că ea scrie ficțiune speculativă. Mă rog. Nu sunt de acord, nici alți autori încadrați în aceeași categorie nu sunt de acord. Dar granițele dintre genurile astea mi se par destul de greu de trasat și, mai important, sunt de părere că discuția asta ar trebui lăsată pe mâna teoreticienilor. Pentru mine, ca cititor, are relevanță zero în ce gen se încadrează scriitura lui Atwood. Case closed.

A doua chestie care care se leagă destul de strâns de autoarea canadiană este feminismul. Margaret Atwood este scriitoare feministă. Ei bine, permiteți-mi să nu fiu de acord nici cu asta. Iar The Year of the Flood este un foarte bun punct de pornire în demonstraţia mea.

Să începem cu personajele principale ale romanului – a cărui acțiune se desfășoară în același univers ca și Oryx și Crake (de care am vorbit săptămâna trecută), și se intersectează pe alocuri cu acțiunea acestuia –  Toby și Ren (Brenda).

Toby a fugit de acasă, după ce boala mamei ei i-a adus familia la sapă de lemn, iar tatăl ei s-a sinucis, îngropând-o în datorii. Era studentă – dar fiindcă avea autoritățile pe urmele ei, a preferat să-și piardă urma și să se angajeze la un fast-food dintr-un cartier rău famat (aici Atwood ne creează niște imagini destul de disturbing cu o unghie de om pierdută prin carnea hamburgerilor pe care Toby îi vinde și, ocazional, îi mănâncă). Acolo, începe să fie abuzată fizic și sexual de șeful ei. Este salvată de secta Grădinarilor (care ocupă un rol major în roman, deși în Oryx și Crake rămăseseră la statutul de ciudățenie sau pată de culoare) și alege să rămână cu ei. Ceea ce e foarte bine, pentru că asta o păstrează în viață după apocalipsa biologică.

Ren a crescut într-un complex protejat, populat de bioingineri, la fel ca și Jimmy și Crake, dar a fugit împreună cu mama ei atunci când aceasta s-a îndrăgostit de un Grădinar. După ce locuieşte cu Grădinarii pentru o vreme, se întoarce cu mama ei în complex, după care, printr-un twist al evenimentelor, ajunge să lucreze ca dansatoare într-un club de noapte.

Amanda, un alt personaj episodic în Oryx și Crake, care capătă noi dimensiuni în The Year of the Flood, este o fată care a crescut pe stradă, în cartierele rău famate (“the pleebs”), și care, ca să supraviețuiască, a trebuit să învețe să se bată și să-și folosească, atunci când e nevoie, și corpul, nu numai inteligența.

Relația dintre Amanda și Ren este extrem de asemănătoare cu relația dintre Cordelia și Elaine, din Ochi de pisică – Elaine e la fel de inofensivă ca Ren și la fel de reținută. Niciuna din ele nu depășește statutul de observator, de ființă neajutorată, salvată sau condamnată de împrejurări și care, deși este perfect capabilă să învețe niște lecții, nu le transformă niciodată în acțiuni care să o ajute să-și depășească condiția. Şi nici n-are ambiţia necesară pentru asta.

Întorcându-ne puțin la Oryx și Crake, să ne amintim de povestea lui Oryx, un copil vândut de familia ei pentru a deveni prostituată și vedetă de filme porno când n-avea nici zece ani, dar care pare, în mod misterios, nu doar resemnată, ci complet împăcată cu asta. Iar de la Oryx, să mai facem un pas înapoi către Ofglen din Povestirea Cameristei, a cărei feminitate reprezintă deopotrivă condamnarea şi salvarea ei.

Observați un tipar? Mie, cel puțin, mi se pare că niciuna din femeile lui Atwood nu e capabilă să-și ia viața în propriile mâini. Ai senzația că toate așteaptă în umbră, se apără, da, dar cu unica armă pe care se pare că o au la îndemână: propria sexualitate. Toate sunt, într-un fel sau altul, abuzate dar niciuna nu se revoltă – Toby n-ar fi fugit niciodată de şeful ei, Blanco, fără intervenţia Grădinarilor – în schimb toate posedă o admirabilă capacitate de a se adapta.

Este asta o formă de feminism? Eu aș zice că sugerează tocmai contrariul: faptul că femeia n-ar fi capabilă să fie un adversar redutabil, care să  lupte deschis pentru propria supraviețuire, ci este doar o ființă cu o remarcabilă rezistență, ca un animal de povară care știe că, atâta timp cât e cuminte și are putere să tragă după el căruța, stăpânul o să-l hrănească și n-o să-l ucidă, pentru că are nevoie de el. Una e să fii de acord că femeia posedă o armă redutabilă în propria sexualitate, alta e să insinuezi că e unica ei armă, asta dacă nu pui la socoteală un soi de stoicism, o persistență în a alege calea minimei rezistențe.

Am o mare admirație pentru Atwood ca autor. Scrie foarte bine, e un excelent povestitor și, în multe privințe, un vizionar – dacă treci peste accentele moraliste. Dar femeile ei sunt niște personaje abuzate și timorate – nu doar de celelalte personaje, ci chiar de propriul lor creator.

Cât despre The Year of the Flood – e cam pe acelaşi calapod ca Oryx şi Crake. Dacă v-a plăcut una, o să vă placă şi cealaltă.

Ioana Epure

organizator de evenimente, fotograf, owner Uncle Jeb Photo& Events, fost redactor Metropotam.ro, colaborări în presa culturală: Dilema Veche


Un comentariu
  1. AvatarYuki

    1.din cate stiu eu M. Atwood n-a sustinut niciodata ca ar fi scriitoare feminista.
    2. literatura feminista inseamna sa pui in centrul scriiturii un personaj feminist, cu trairile, sentimentele, succesele si insuccesele lui; nu trebuie neaparat ca personajul sa fie un castigator, ci ca personajul sa fie o femeie, nu un barbat, ori, din acest punct de vedere cartile lui M Atwood, se incadreaza in definitie.
    3. apoi, si Elaine si Ren si Toby, si Ofglen si Penelopee si Marian se salveaza prin forte proprii, atat cat sunt ele capabile, dar nu sunt pasive in poveste, ci lupta.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *