tineretile-lui-daniel-abagiu_1_fullsize

Citind de curând cele trei eseuri din volumul lui Henry Bergson – Râsul, m-am întrebat care sunt cărțile românești în care râsul provocat de comic poate fi considerat o măsură a umanului, funcționând ca șansă a reumanizării, ca manifestare a viului omenesc ce se opune rigidizării vieții, conveniențelor, prejudecăților, măștilor.


Cezar Paul-Bădescu este unul dintre scriitorii români care a ales să aducă realitatea în literatură ori să facă literatură din realitate, așa cum afirma într-un interviu, tocmai cu ajutorul jocului, al umorului, al ironiei și al autoironiei. În romanul Tinerețile lui Daniel Abagiu, decupând fragmente de realitate, autorul se întoarce în perioada comunismului și revizitează experiențele de maturizare ale tânărului său erou. Umorul distruge aici clișee, inclusiv clișee literare, efectul subversiv fiind obținut, la acest nivel, și prin strategiile de anticonstrucție, antistil, prin haosul căutat, prin refuzul prețiozității. Doar fragmente aparent întâmplătoare, care, însă, respiră natural, omenește.

 
În planul experiențelor inițiatice, umorul domolește cruzimea sincerității cu care sunt înșirate pe tarabă toate complexele și experiențele angoasant-umilitoare străbătute de copil sau de tânărul care uneori poartă chiar numele autorului. Jocul cu instanțele narative, cu literatura în sine devine parte a jocului mai mare prin care se realizează raportarea la viață. Umorul și ironia hrănesc aici un soi de „impostură” care dezvăluie, prin contrast, adevărul, implicând deschidere, libertate.

 

Asumându-și perspectiva inocentă, a copilului, scriitorul demonstrează, de fapt, o luciditate extremă și detașată, cu atât mai mult cu cât povestirile evocatoare alternează cu fragmente metaliterare, cu paranteze explicative. Înclinaţia autentică spre joc, ironia, naivitatea, focalizarea pe elemente derizorii ale existenței au drept rezultat ridicarea ori coborârea dramelor interioare la statutul de „fapt divers”. Prin infantilismul programat și seninătatea crudă, Cezar Paul-Bădescu obține ca efect distanță și răsturnare, anulare a ridicolului, a penibilului tocmai prin expunerea în lumină a jenantului.

E un joc serios, în cadrul căruia se bagatelizează voit situații, evenimente, dar nu pentru a fi duse gratuit în derizoriu, ci pentru a oferi o conștientizare a acestora, o încărcare cu un alt sens, cu mai multă conștiință,cu atât mai mult cu cât abordarea este reconfortantă, umană. Dar echivocă, spectacolul fleacurilor umane prinse în aceste pagini ridicând mereu semne de întrebare.

Raiul din toaletă („Barul nostru”), unde, în jurul țigărilor, adolescentul s-a putut „dezvolta întru dialog”, unde şi-a „sondat alteritatea” şi a început să fie „construit de limbaj”, chiulul, băutul, intimitatea oferită paradoxal de stingerea obligatorie a luminii conform programului comunist, găinile tăiate în baie, gâsca îmbătată pentru a se frăgezi și pusă în cadă să înoate, chinurile anticipativ-imaginare ale primului sărut, avatarurile primului act sexual, mirajul spulberat al „boemei” liceene, sporturile ieşite din comun, faza pe judeţ la Cântarea României, existenţialism francez și Cioran care se muleză pe revoluţia hormonală a adolescenţilor, lumea privită de sus din balcon, de la etajul 5 („când crezi în tine, nu mai există nici un alt tip pe la etajele superioare”), masturbarea ( în ciuda blamării vocale a poftelor trupeşti), poezia nopților și filosofia zilelor, cochetarea cu ideea de sinucidere din raţiuni filosofice, natura ca stare de spirit („Vremea urâtă îmi convenea de minune, căci mă făcea să-mi ridic gulerul…”), nevoia de admiratori, inventarea și construirea interlocutorului, boema utopică a facultăţii din Bucureşti, după eşecul răsunător al admiterii de la Craiova („O dată intraţi la Filologie, ne consideram deja ca făcând parte din istoria literară”), sfințirea cu alcool și îmbrățișări a zilei lui Nichita Stănescu, bătăile mâncate de la tovarășa învățătoare și mândria celui pălmuit că nu era altoit ca ceilalți, suferințele tânărului tată – sunt doar o parte dintre experiențele infinitului mic, reînființate cu ironie și umor, transformate în antidot al vanității, al victimizării și al pateticului.
Cezar Paul-Bădescu nu îl lasă pe Daniel Abagiu să se înece în viață și nici măcar în melancolie afectată. Înfruntată cu gravitate, viaţa e teribilă, trebuie să ştii să te joci cu ea – parcă răsună dincolo de carte. Și parcă suntem cu adevărat oameni mai ales în joc. Un joc contra celorlalţi, contra propriilor noastre slăbiciuni, îndoieli, iluzii. Un joc care îți dă, în schimb, o surprinzătoare senzație a apropierii firești de real.

Cezar Paul-Bădescu, Tinerețile lui Daniel Abagiu, Ediția a II-a, Prefață de Mircea Cărtărescu, Polirom 2012. Comandă cartea de la Cărturești!

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Dana Pîrvan

Din 2006 scrie despre cărți pentru că îi plac provocările ivite pe drumul cu dublu sens dintre viață și literatură. Și pentru că în jurul cărților a găsit mulți oameni pe care altfel n-ar fi avut bucuria de a-i fi întâlnit. Doctor în filologie al Universității din București, a publicat cronici și eseuri în revistele „Observator cultural”, „Cultura”, „România literară”, „Luceafărul”, „Bucureștiul cultural”, „LaPunkt”. În 2013 a debutat la Editura Art cu volumul „Sebastian și lumea lui”.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *