Bookaholic

Ce Hitler, ce Stalin, ce războaie mondiale, ce criză economică? Adevăratele războaie, crude şi absurde, se poartă chiar în ograda noastră, în propria noastră casă, iar duşmanii ne devin înseşi rudele. Uneori, totul porneşte de la un pitic ornamental pe care cumnata, de la care l-am primit cadou, insistă să-l ţinem în propria curte. Apoi, picătură cu picătură, lucrurile degenerează: încă un scaun kitsch în livingul stilat, pe urmă vechiturile din garaj, moştenire de familie, care înlocuiesc mobila scumpă (dar cam sumară) din noua casă, amplasată, tragic, chiar lângă casa cumnatei.

La „Grădinile groazei”, spectacolul Marianei Cămărăşan şi al Alexandrei Penciuc de la Odeon (a cărui premieră a avut loc în noiembrie 2011), cu un ochi râzi, cu unul plângi. Asta pentru că există un comic de situaţie foarte natural conturat, cei patru actori fiind aleşi perfect pentru ilustra dihotomia sat – oraş, dar, în acelaşi timp, mesajul este unul foarte dur: simple certuri între familii pot să degenereze în adevărate tragedii, şi cred că fiecare dintre noi şi-a ieşit din minţi măcar o dată din pricina vreunei rude băgăcioase. Uneori, ne e greu să suportăm chiar şi o zi, o oră comportamentul unei rude în mod radical incompatibile cu noi. Imaginaţi-vă ce ar însemna să fii vecin cu acea rudă sufocantă prin bunăvoinţa ei ostentativă, cum ar fi să o suporţi zi de zi, să mimezi politeţea şi să îţi vezi viaţa modelată după un tipar cum nu ţi-ai imaginat nici în cele mai rele visuri.

Tensiunea psihologică este atât de puternică, încât poate că ceea ce se întâmplă în spectacolul realizat după piesa dramaturgului german Daniel Call, tradusă de Victor Scoradeţ, ţine mai mult de domeniul tragicului decât de cel al absurdului: cumnatele – Sonni şi Frieda (prima – intelectuala, orăşeanca, cea de-a doua, casnica semidoctă, ţoapa absolută) – ajung la un război sângeros, în care Sonni, exasperată de modul în care cumnata îi invadase viaţa, înnebunită de neputinţa de a fi ceea ce structura ei interioară îi dictează să fie, recurge la crimă (împotriva cui nu dezvălui, vă las să descoperiţi voi).

Reuşita spectacolui este impecabila conturare a celor două tipologii – orăşeanul şi ruralul – de către cuplurile Sonni (Ioana Flora) şi Sigi (Ioan Batinaş), respectiv Frieda (Antoaneta Zaharia) şi Friedo (Marius Damian). Ioana Flora ilustrează fără cusur intelectuala rafinată, puţin cam snoabă (patroană a unui butic), dar care măcar nu vrea să invadeze intimitatea nimănui (de altfel, nici de intimitatea ei nu mai are parte odată ce se mută la ţară), în timp ce Antoaneta Zaharia dă viaţă cu naturaleţe casnicei cu cinci copii, care urmează un curs despre cel de-al Treilea Reich, dar care nu o face mai cultă.

Marius Damian este un simplu muncitor, amuzant prin simplitatea prin care vede viaţa, iar Ioan Batinaş este omul de ştiinţă alienat total, vorbind numai în formule, captiv în universul său mai mult decât oricare alt personaj (acest lucru se reflectă şi la nivelul relaţiei cu soţia sa: spre deosebire de ceilalţi doi, care, în simplitatea lor, sunt pe aceeaşi lungime de undă, Sonni şi Sigi nu sunt capabili de niciun fel de comunicare).

În majoritatea cronicilor la acest spectacol, cele patru personaje sunt puse pe acelaşi nivel al absurdului spre care duc lipsa de comunicare şi invadarea spaţiului privat. În opinia mea, personajul interpretat de Ioana Flora iese subtil din tiparul absurdului. Deşi teoretic este victima evidentă a acestui absurd, întrucât ea este cea care împinge lucrurile înspre o zonă sângeroasă a conflictului, Sonni este singura care, până aproape de final, pare să încerce să păstreze o urmă de normalitate şi de bun-simţ.

Cu un soţ din ce în ce mai desprins de realitate şi cu doi cumnaţi care nu ştiu ce înseamnă limite, Sonni e singura care luptă să facă faţă onorabil situaţiilor în care este pusă, singura care se gândeşte şi la sentimentele celorlalţi. Nici nu e de mirare că în cele din urmă, strivită de toţi ceilalţi, ajunge să nu se mai poată stăpâni. În definitiv, ea este singurul personaj care nu e lăsat să existe: pe soţul ei nu-l deranjează nimeni din rătăcirile sale în lumea ştiinţei, iar pe cumnatul şi cumnata sa nu-i opreşte nimeni din voluptatea de a se băga în viaţa vecinilor, de a desfiinţa şi ultima graniţă a vieţii personale. În schimb, ea trebuie să asiste cum ceilalţi o transformă într-un spectator al propriei vieţi. O viaţă care devine proprietatea rudelor, „că doar suntem în familie”.

„Grădinile groazei” este nu atât un spectacol despre tragediile pe care le poate declanşa lipsa de comunicare, cât unul despre neputinţa de a opri ca viaţa să-ţi fie confiscată „în numele familiei”. O critică la adresa oricărui tip de idealism: idealismul cu care uneori învăluim stilul rural de viaţă şi, mai important, idealismul cu care suntem învăţaţi să ne raportăm la ideea de familie.