Nu prea mai avem parte de basme moderne, iar spectacolul lui Cristi Juncu, de la Teatrul Act (care s-a jucat în această perioadă în cadrul Festivalului de Teatru de la Sibiu), cu siguranţă nu este unul, deşi la un moment dat există speranţa unei salvări – a unei ieşiri din închisoarea creată de noi înşine, de importanţa absurdă pe care o acordăm opiniei celorlalţi despre noi, o evadare din constrângerile de a fi aşa cum ne imaginăm că ne-ar vrea ceilalţi. În slujba menţinerii imaginii sociale, suntem uneori dispuşi să ne sacrificăm propria fericire, pare a spune spectacolul XXL, regizat de Cristi Juncu, după un text de Neil LaBute, şi având în distribuţie tineri actori care deja au confirmat: Vlad Zamfirescu, Tudor Istodor, Irina Velcescu şi Raluca Vermeşan, care a şi luat Premiul Uniter pentru Debut, pentru acest rol. Nu doar că suntem dispuşi să alegem nefericirea, pare a transmite acest spectacol, ci suntem, de fapt, condamnaţi la nefericire, care, culmea, e de preferat decât povara de a fi privit ca acela care încearcă să iasă din turmă.

Premisele poveştii sunt simple şi total reprezentative pentru perioada contemporană: o fată simpatică, extrem de inteligentă, înţelegătoare şi lipsită de superficialităţi, dar… cam grăsuţă. De fapt, Helen (Raluca Vermeşan) este atât de grasă, încât toţi ceilalţi o numesc balenă, batoză etc. Din acest motiv, viaţa ei socială este redusă la minimum şi a ajuns chiar la un fel de detaşare şi de înţelepciune: nu o mai afectează modul în care e privită, nici nu îi creează complexe, dimpotrivă, este surprinzător de sigură pe sine. Şi ce e mai important, nu vrea să se schimbe pentru ceilalţi, pentru a se încadra unui tipar general.

Evident, nici nu se aşteaptă să trăiască o iubire ca-n poveşti, nu-şi aşteaptă prinţul pe un cal alb să vină s-o salveze, s-a resemnat cu asta, ba chiar tratează lucrurile cu umor şi sarcasm. Lupta adevărată nu e cu propria persoană, ci cu societatea atât de nedreaptă încât pune la zid categoria oamenilor supraponderali, dar trece cu vederea şi poate chiar încurajează numeroase vicii, mult mai dăunătoare.

Dar, după ce îl întâlneşte  într-un fast-food pe un tânăr firav şi destul de timid, Tom (Tudor Istodor), cu care empatizează din prima clipă, începe să creadă că e posibilă o relaţie reală. Tom, angajat într-o corporaţie (laptopurile şi gadgeturile de ultimă oră sunt nelipsite de pe scenă) şi înconjurat de colegi puşi numai pe miştocăreală, începe o adevărată luptă pentru intimitate. Dar aşa ceva nu e posibil: zilnic este agasat de un aşa-zis prieten, Carter (Vlad Zamfirescu), care îi spune că trebuie să ţină cont de ce zic cei din jur, pentru a nu se rata, şi de o colegă nevrotică, Jeannie (Irina Velcescu), obsedată doar de propria imagine şi care, evident, se consideră grasă, cu toate că e foarte slabă.

Uneori, dragostea nu e de ajuns. Uneori, chiar dacă încerci să te opui majorităţii, să distrugi nişte cutume nu doar absurde, ci şi penibile, nu faci decât să cazi şi mai rău în capcana lor. Noul Big Brother al societăţii noastre nu mai vine pe filieră politico-economică, ci din direcţia miturilor imaginii de sine, a importanţei pe care  din păcate o are aspectul fizic joacă în raporturile sociale.

Fizicul neatrăgător este pus în aceeaşi categorie cu defecte grave, cu handicapuri reale. Dar cei care fac astfel de afirmaţii sunt, în spectacolul lui Juncu, cei care dau dovadă de adevăratele handicapuri, cele comportamentale: sunt reduşi la o atitudine infantilă, aproape retardă, nişte epsiloni, cum ar zice Huxley, care îşi găsesc mulţumirea făcând farse şi râzând de poze cu oameni graşi, în timp ce ei se cred superiori.

Ce face special acest spectacol, dincolo de o poveste coerentă, care, din fericire, nu evoluează înspre melodramatic, este contextul în care Cristi Juncu îşi pune personajul central: Helen nu este nici pe departe victima prejudecăţilor, ci toţi ceilalţi – victime ale monştrilor creaţi chiar de ei. Nu ea este cea strivită, chinuită, nu ea are coşmaruri din pricina presiunii societăţii, nu ea încearcă să se schimbe pentru ceilalţi (deşi în numele iubirii ar face-o, dar celălalt este atât de slab, încât nu îi acordă nici măcar răgazul de a face acest sacrificiu). Deşi dezamăgită de cel iubit, care este, în ciuda luptelor sale, sufocat de mediu şi de nişte iluzorii aşteptări pe care crede că trebuie să le îndeplinească, Helen nu se pierde niciodată pe sine, este singurul personaj cu identitate. Ceilalţi sunt nişte bufoni sau nişte umbre, mai răniţi de viaţă şi de convenţii decât ar putea Helen să fie vreodată.

Un spectacol profund şi, în acelaşi timp, cu multe accente de umor şi de ironie, jucat cu naturaleţe şi extrem de implicat (Tudor Istodor este, la final, vizibil marcat de chinul sufletesc pe care a trebuit să-l redea, contorsionat şi zbuciumat), XXL (Fat Pig) nu aduce un final fericit în sensul telenovelistic: iubirea care învinge orice (un final care ar fi distrus întreagul eşafodaj).

Nu e nici măcar un semnal de alarmă, de nevoie de schimbare a mentalităţilor, ci mai degrabă o constatare a stării de fapt. Iar cei care sunt afectaţi, din cauza aspectului fizic, de răutăţile şi meschinăria celor din jur nu trebuie să încerce să schimbe ceva, căci ar fi un demers inutil, ci doar să-şi dea seama că adevăratele victime nu sunt ei.

Foto: Cosmin Ardeleanu

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *