“Trenuri cu prioritate” este al doilea roman de Bohumil Hrabal apărut în seria de autor de la Editura Art. Dacă despre prima apariţie, “L-am servit pe regele Angliei“, nu mă mai opream din povestit, despre acest romănaş am mai puţine de spus.
Acţiunea celor 120 de pagini, suficiente pentru a putea include “Trenuri cu prioritate” chiar în categoria nuvelelor, se petrece într-o gară de provincie din Cehia, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, într-un răstimp de aproximativ o zi. Personaj principal şi povestitor este Miloš, elev la calea ferată, care se întoarce din nou la slujbă după un scurt concediu medical pentru recuperare după tentativa de sinucidere.
Vedeţi voi, în ciuda uniformei impozante, cu “vestonul albastru, pelerina cu nasturi de alamă pe care mi-i freacă mama cu Sidol şi admirabilul guler […] după care orice feroviar îşi poate da seama de gradul meu la serviciu” şi în ciuda importantului său chipiu roşu, Miloš e foarte timid cu fetele. Atât de timid, încât după un nefericit incident de ejaculatio praecox, îşi imaginează numai prăpăstii şi ajunge cu venele tăiate la spital.
Între timp, la gară este “business as usual”: şeful gării îşi răsfaţă în continuare porumbeii din aviar, impiegatul Hubicka cucereşte damă după damă pe canapeaua de piele din biroul şefului, tot orarul de trenuri e dat peste cap din cauza războiului, singurele trenuri care ajung la timp sunt cele cu prioritate ale nemţilor, cărând spitale de campanie, răniţi, alimente, militari sau muniţie.
Și, după tentativa bunicului hipnotizator care a încercat să întoarcă din drum armatele naziste cu puterea minții (și a eșuat, în mod public și surprinzător), nimeni nu se mai pune contra trenurilor cu prioritate. Până la Miloš.
Singurul lucru care pare să fi disturbat mersul obişnuit al lucrurilor era faptul că ultima cucerire a impiegatului Hubicka, telegrafista cu nume de sfântă Zdenicka Svata, a ajuns acasă cu fundul plin de ştampilele gării, aplicate într-o noapte de domnul impiegat, lucru care a învolburat toată opinia publică a orăşelului.
Deşi scris în aceeaşi hrabalescă orală şi şugubeaţă precum induioșătoarea poveste din ”L-am servit pe regele Angliei”, romanul-nuvelă ”Trenuri cu prioritate” e ceva mai puțin antrenant; nu îi lipsesc însă personajele bine definite, în ciuda duratei de numai 120 de pagini, nici situațiile de un comic negru-absurd, nici momentele de nostalgie, nici un pic de comedie, nici drama. E o cărticică de citit într-o scurtă călătorie cu trenul, uitându-te în fiecare stație după nasturii lucioși ai elevului la calea ferată Miloš Hrma si încercând să ghicești în spatele geamurilor din gări dacă vreun impiegat ștampilează în acel moment fundul vreunei telegrafiste.
Când ai timp, să vezi și filmul – îl găsești online (partea întâi și partea a doua). Este filmul care i-a adus regizorului său, Jiri Menzel, în 1966, primul și singurul Oscar din carieră (pentru cel mai bun film străin). Ca și în cazul deja menționatului ”L-am servit pe regele Angliei”, ecranizat în 2006 de același Menzel, filmul e fain dacă nu îl compari cu cartea, cu logoreea căreia nu se poate întrece.
Realizat în tradiția Noului Val Cehoslovac al anilor 60, Ostře sledované vlaky sau, cum a fost tradus, mai fidel, în limba engleză, Closely Watched Trains, are tăceri multe, preferând ca o imagine să redea cele 1000 de cuvinte ale autorului, are un protagonist cu caș la gură, aflat la primul său film, și mai are ceva vizionar din stilul caracteristic lui Jeunet pe care publicul contemporan l-a adorat, 45 de ani mai târziu, în Amelie: montajele fanteziste, psuedo-reale, cu fragmente din arhivele istorice, acompaniate de vocea povestitorului.
Până când o să vă faceți timp și o să vă găsiți dispoziția de a vedea o dramo/comedie cehească, alb negru, de acum jumătate de secol, aveți mai jos scena antologică a ștampilelor:
http://youtu.be/UCsb2oiXE-A
