Predică despre căderea Romei ( trad. Tania Radu, Editura Trei) este un roman concentrat, şi ca formă, şi nu numai, scris pe un ton meditativ, de interogaţie filozofică. În el se vorbeşte despre lumi care se destramă, şi implicit despre sens, idealuri şi confruntarea lor cu realitatea. O realitate care se dovedeşte mai mereu anarhică, excesivă, diformă.
Ceea ce bîntuie cartea de la un capăt la altul, începînd de la titlu, este o celebră predică a lui Augustin, ţinută după ce Roma a căzut sub asalturile vizigoţilor lui Alaric. „Roma a căzut. A fost învinsă, dar pămîntul şi cerurile n-au căzut.“ Încrederea lui Augustin în cetatea eternă care e a lui Dumnezeu (creştin) şi a celor ce cred în el e un punct la care Jérôme Ferrari se întoarce constant. O face fie pentru a pune sub semnul întrebării valorile predicate de Augustin, fie pentru a adăuga nişte nuanţe incomfortabile peste cadrele care compun lumea din romanul lui, şi care este un a crepusculului şi a crizei.
În Predică despre căderea Romei se întîlnesc practic trei poveşti, trei experienţe, perspective, locuri şi timpuri diferite. Ele ajung să se lege şi explicit, şi la nivel mai subtil, prin problematica pe care o ridică.
Cea care ocupă cel mai mult spaţiu în economia cărţii este aventura a doi prieteni, Libero şi Matthieu, doi licenţiaţi filozofie la Sorbona, care după terminarea facultăţii decid să nu-şi continue studiile despre Sf. Augustin, respectiv Leibnitz şi să preia un bar abandonat din sătucul copilăriei lor în Corsica. Dezamăgiţi şi dezvrăjiţi de ce le oferise Sorbona şi studiul filozofiei, caută sens într-o lume care ar părea la antipod, anume în comunitatea pe care o strîng în jurul barului pe care îl iau zgomotos în primire. Aici, în ceea ce cred că pentru ei e cea mai bună dintre lumile posibile, duc o viaţă bine înmuiată în alcool, trăiesc tot felul de alunecări lubrice, fac bani, petrec alături de localnici şi turişti şi îşi propun să nu mai aibă nimic de-a face cu pachetul de preocupări din Paris.
Totul bine şi frumos pînă în momentul în care tatăl lui Matthieu îşi anunţă familia că suferă de o boală despre care cu toţii ştiu ce parcurs imprevizibil poate lua. Din acest moment viaţa lor o va lua la goană într-o direcţie care le scapă de sub control, şi, cum e de aşteptat, mai nimic nu va mai fi ca înainte.
Cea de a doua poveste, mai discretă decît a băieţilor, pune în lumină cîteva episoade din viaţa surorii lui Matthieu, Aurélie. Ea nu refuză, ca Matthieu şi ca Libero ideea că ar exista un sens, ascuns pe undeva, sau că ar exista un sens în tot acest trecut violent, făcut oale şi ulcele, într-o istorie care lasă prea puţine urme. Ea e arheolog, e responsabilă, îşi susţine tatăl şi nu se refugiază în nici un fel de paradis imaginar aşa cum o fac fratele ei şi Libero, prietenul lui din copilărie.
O cunoaştem mai îndeaproape în timp ce zboară către Algeria pentru a lua parte la săpăturile din fosta Hippona, cetatea în care Augustin şi-a ţinut ultimele predici. Arheologii nu găsesc catedrala, săpăturile iau sfîrşit şi tot ceea ce Aurélie descoperă, ca şi bunicul ei, (care e cel de al treilea vărf al triunghiului în roman) e o absenţă; absenţa, s-ar putea foarte bine spune. Trăieşte această absenţă şi în viaţa personală, pentru că începe o legătură cu un arheolog algerian, un blocaj, după toate definiţiile. E o imposibilitate complicată, de fapt starea generală din care se alimentează romanul lui Ferrari.
Am pomenit de bunicul celor doi fraţi, Marcel Antonetti, cu imaginea căruia se şi deschide cartea. Între paranteze spun că primul capitol mi s-a părut de o frumuseţe rară, stinsă şi care tulbură, cum fac lucrurile fărîmicioase, mirosind a trecut, a durere şi a sfîrşit.
Revenind la Marcel, bunicul lui Matthieu şi a lui Aurélie, el trăise la rîndul său căteva sfărşituri de lume. A trăit să vadă lumea tatălui făcută praf după Primul război Mondial. A trăit ultimele zile ale următorului război şi, după pace, a pornit în aventura colonială, dornic să lase în urmă mizeriile trecutului şi viaţa lui măruntă din satul corsican (acelaşi sat în care acum Matthieu vrea să înceapă o nouă viaţă, de proprietar de bar hedonist). A ajuns ca funcţionar superior în administraţia uneia dintre coloniile franceze din Africa ecuadorială, despre care scrie cu amărăciune şi acreală:
Ar fi preferat de o mie de ori să fie al zecelea sau ultimul la Roma decît să stăpînească peste asemenea regat al dezolării barbare, la capătul Imperiului, numai că nimeni n-avea să-i mai ofere vreodată Roma, ea nu mai exista, fusese demult distrusă, nu mai rămăseseră decît aceste ţinuturi, unele mai sălbatice ca altele, din care n-aveai cum să mai scapi, iar cel care fuge de mizeria vieţii lui nu trebuie să spere altceva decît, cel mult, că-şi va exercita inutil puterea pe oameni încă mai nenorocoşi ca el, aşa cum făcea acum Marcel, cu acea încrîncenare nemiloasă a omului care a cunoscut mizeria şi nu mai poate să-i îndure spectacolul sfîşietor, dar nici nu încetează să se răzbune pe pielea celor care îi seamănă prea mult.
E o lume care agonizează, şi în scurt timp şi Imperiul francez, al cărui reprezentant neputincios era, va intra în agonie. Şi nu se ştie, la final, dacă atîtor sfîrşituri şi atîtor noi începuturi le va urma altceva decît un teribil de deprimant şi epuizant efect de looping.
E greu de crezut că în 150 de pagini cineva poate vorbi intens, problematic, credibil, ambiguu şi în acelaşi timp coerent despre toate aceste începuturi şi sfărşituri de lumi, despre vieţi şi familii din timpuri şi din medii diferite, cu dureri şi bucurii, cu drame şi consolări. Jérôme Ferrari o face cu multă luciditate, cu căldură şi cu înţelepciune, şi a scris o carte la care simţi (eu am simţit) nevoia să te întorci, să reciteşti, să îl contrazici, să citeşti din nou.
Nu am vorbit foarte mult despre asta, însă forma pe care a găsit-o Jérôme Ferrari are ceva din concentrarea şi tensiunea unui poem, un ritm al acţiunii care rimează cu meditaţia şi care te ţine curios şi profund angajat în poveste.
Oricît de mult ai dori claritatea, oricît de mult ai vrea să povesteşti cursiv şi fără hopuri despre trecut, se pare că e mereu ceva ce alunecă, că mereu dai peste cîte un rest înceţoşat şi greu de fixat. E o vechea observaţie care încă nu se lasă contrazisă, şi care produce încă poveşti, aşa cum e cea scrisă de Jérôme Ferrari. O poveste spusă de la distanţă, de o voce care se referă pentru a milioana oară la persoana a treia, o convenţie adoptată şi pentru a-i demasca limitele, dar, mi s-a părut mie, şi pentru a vorbi despre nevoia unui sens, oricum ar fi el, care să fie conţinut între aceste limite.
Predică despre căderea Romei este romanul care a cîştigat premiul Goncourt in 2012.
