Bookaholic

Scrisă de un tânăr dramaturg englez, Oliver Emanuel, piesa Bella şi cavalerul fără nume (Bella and the beautiful knight, 2005) brodează pe schema basmului contemporan o poveste în care cuplul El-Ea trebuie să depăşească o serie de dificultăţi pentru a reuşi să fie împreună. Dificultăţi date de un al treilea personaj, un alt El. Nimic nou sub soare până aici, dar ceea ce face diferenţa este legătura stranie, frizând patologicul, dintre cei trei: un frate, o soră şi iubitul acesteia. Un trio care, în varianta de scenă a regizorului Vladimir Anton, este format din Ioana Anastasia Anton, Tudor Aaron Istodor şi Lucian Iftime, într-un proiect prezentat, în 2008, la concursul de tinere talente iniţiat de Teatrul de Comedie, „Comedia ţine la TINEri”. De atunci, cei trei au ajuns nume tot mai apreciate în domeniul teatrului şi al filmului, Ioana Anastasia Anton fiind premiată chiar la un an după, pentru rolul Ofeliei din Hamlet-ul lui László Bocsárdi. 

În Bella şi cavalerul fără nume, la Godot Cafe-Teatru, iubirea fratelui faţă de sora sa este una patologică, un frate a cărui primă amintire este ziua în care s-a născut ea, o zi cu ger, amintindu-şi-o de parcă ar fi fost ieri. Povestea de dragoste este dublată de un nivel al acţiunii de tip „mistery” – moartea părinţilor Bellei şi ai lui Donny aruncă asupra lui Donny o serie de suspiciuni, din ce în ce mai justificate pe măsură ce se devoalează toate ambiguităţile din trecutul celor doi fraţi.

Subiectul ales de Vladimir Anton este printre cele mai dificile în teatrul actual, căci a crea un „basm contemporan” implică un risc destul de mare de cădere în cotidian, în prozaism, uneori în kitsch. De obicei, sunt circumspectă cu privire la adaptările ultramoderne, dar de această dată, rezultatul nu m-a dezamăgit. Şi nici nu are cum să dezamăgească, pentru că e clar că actorii şi-au asumat personajele firesc şi fără dramatisme, astfel încât nu există nici o notă falsă pe tot parcursul spectacolului, care sugerează că şi oamenii simpli, nu doar prinţesele, mai au nevoie să  fie salvaţi.

În plus, spectacolul lui Vladimir Anton reuşeşte să evite alunecarea în senzaţionalism, pentru că nu face din acest subiect o poveste de tipul „breaking news”, controlând foarte subtil jocul dintre adevăr şi sugestie, misiune grea având în vedere că noţiunile aruncate în joc sunt cele de crimă şi de incest.

Bella (Ioana Anton), de o ingenuitate şi o fragilitate îmbinate ideal cu accente de senzualitate, este tânăra care nu îşi doreşte, aşa cum o fac prinţesele din poveştile şi basmele bine-cunoscute, o aventură extraordinară, în care cavalerul pe un cal alb să vină îi ofere o viaţă strălucitoare, ci pur şi simplu o viaţă normală, o relaţie fără complicaţii şi în care să se poată implica fără ca fratele ei să se opună. Dar normalitatea este greu de câştigat …

Mult timp, pentru că au fost doar ei doi, frate şi soră, Donny îşi concentrează întreaga viaţă asupra Bellei, pe care o consideră o fiinţă fragilă, pe care trebuie s-o apere. Pentru că ei îi este frică de întuneric, de tot ce aminteşte de acesta, chiar şi de umbră, de ciocolată, Donny născoceşte poveşti ca ea să adoarmă, despre o prinţesă pe nume Bella, captivă într-o temniţă păzită de cel mai înfricoşător balaur, dar care este salvată de un cavaler.

Acel cavaler s-ar vrea a fi chiar el, căci Donny (Lucian Iftime), evitând orice contact cu lumea exterioară, îşi doreşte ca nimeni să nu pătrundă în micul lor univers. Excelent ales Lucian Iftime pentru a-l juca pe fratele atins de o iubire bolnăvicioasă pentru sora lui, într-o permanentă surescitare, cu gesturi febrile care arată cât de greu îi este să nu izbucnească şi să mimeze normalitatea.

Nu iese din casă sub pretextul că un om din 10 este atacat şi cel mai mic semn de schimbare îl îngrozeşte, susţinând că schimbarea poate ucide. Realitatea de afară este matematică, nu-l interesează, consideră că nu-l priveşte, deşi de 15 ani strânge cupoane din reviste pentru a călători prin toată lumea. Dar adevărul este altul, iar visul lui Donny despre el şi sora lui, gemeni în vis, o singură fiinţă, accentuează ideea că acest adevăr e prea crud pentru a fi rostit.

– Spune-mi adevărul!

– Nu vrei mai bine o acadea?”

Şi totuşi, cavalerul apare şi are un nume, Philip, interpretat de Tudor Aaron Istodor, tânărul la început stângace, apoi din ce în ce mai curajos în a o scoate pe Bella din universul ei disfuncţional. Şi oamenii obişnuiţi au dreptul la fericire, sugerează spectacolul lui Vladimir Anton, iar a obţine o viaţă normală este mult mai greu decât a trece prin probele de foc la care erau supuşi eroii din basmele copilăriei noastre.

Bella şi cavalerul fără nume

După o piesă de Oliver Emanuel

Regia: Vladimir Anton

Bella – Ioana Anastasia Anton
Donny – Lucian Iftime
Philip – Tudor Aaron Istodor