Jean Améry a scris în anii ’70 o carte despre sinucidere ca „moarte liber aleasă”, Despre sinucidere. Discurs asupra morţii liber alese, apărută în limba română anul trecut la Editura Art (traducere din germană de Corina Bernic). Interesant e că perspectiva din care autorul abordează această problemă cât se poate de delicată este nu una psihologică sau sociologică, ci mai degrabă una „fenomenologică”, o perspectivă care încearcă să se plaseze în „forul interior” al suicidarilor sau suicidanţilor, cum îi numeşte el: „Textul de faţă se situează dincolo de psihologie şi sociologie. El începe acolo unde suicidologia ştiinţifică se opreşte. Am încercat să nu privesc moartea liber aleasă din afară, dinspre lumea vieţuitorilor sau a supravieţuitorilor, ci din forul interior al celor pe care eu îi numesc suicidari sau suicidanţi (s.a.). Deci, o «fenomenologie a morţii liber alese»? Ar fi prea pretenţios” – notează Jean Améry în „Cuvântul înainte” al cărţii.
Aşadar, autorul refuză să pornească de la literatura consacrată subiectului (fie ea de ficţiune sau cercetare de specialitate), preferând să apeleze la experienţa personală şi a prietenilor: „O viaţă oarecum îndelungată, lăuntric petrecută în apropierea morţii în general, a morţii liber alese în particular, discuţii cu prieteni erudiţi, experienţe decisive ale vieţii personale mi-au oferit acea autolegitimare care se constituie ca însăşi condiţie a scrisului”.
(…) Todesarten, Variaţiunile morţii – scrie Jean Améry – nu era oare titlul pe care Ingeborg Bachmann dorea să îl dea ultimului ei ciclu de romane? Bărbatul care îşi secţionează traheea cu briciul. Poetul şi războinicul japonez Mishima îşi împlântă vârful sabiei în vintre, după cum îi dictează ritualul. Un deţinut îşi confecţionează din cămaşa sfâşiată o funie pe care o leagă în jurul gâtului şi se spânzură de gratiile celulei. Variaţiuni atroce ale morţii: în mod real, propria-ţi mână joacă un rol decisiv. În ce mod? Este îndreptată asupra unui corp care pentru suicidant este parte componentă a sinelui”.
Pornind de aici, autorul reflectează asupra relaţiei dintre corp şi sine, vazută ca fiind cel mai misterios complex al existenţei noastre, al „subiectivităţii noastre sau al faptului-de-a-fi-pentru-sine”. În altă parte, el precizase că sinele reprezintă „un fenomen psihic şi mental, iar, după părerea mea, doar o «sumă de senzaţii»”; pentru acest sine, corpul – rinichii, stomacul, inima etc. – ţine, cel mai adesea, de exterioritate, de lumea exterioară sau, cu termenii lui Sartre – unul dintre filosofii cei mai citaţi de Améry – „le néglijé”, „le passé sous silence”. Sinele şi corpul marchează o relaţie interior-exterior aflată în permanentă mişcare: ele „se întrepătrund adesea, ca apoi să se delimiteze din nou, în alt moment devenindu-şi atât de străine ca şi cum nu s-ar fi cunoscut niciodată”.
De cele mai multe ori, sinele nu ia act de corp decât în caz de durere ori de boală, atunci când corpul devine o „povară”. Or, în cazul sinuciderii, propriul corp/ propriul sine acţionează – la modul agresiv, autodistructiv – asupra lui însuşi: „când ne aflăm în faţa morţii liber alese, când ridicăm propria mână împotriva noastră înşine, atunci e vorba de corpul în totalitate (s.a.), cel care a fost figura şi purtătorul sinelui, străin şi propriu în acelaşi timp, cel trecut sub tăcere, « le passé sous silence», despre care nu doar că noi nu vom mai putea vorbi (nemaifiind în lume), dar care va fi mai degrabă el însuşi redus la tăcere întrucât nu va mai exista nimeni capabil să îi mai audă vocea”. Lumea există exclusiv prin „realitatea umană”, afirmă Sartre.
Or, în cazul suicidarului – în clipa de dinaintea comiterii suicidului –, această „realitate umană”, „încă existentă”, a renunţat la lume şi e „centrată doar asupra ei însăşi”, aşa încât Jean Améry se întreabă, de fapt, în ce măsură se mai poate vorbi, în această situaţie, de o „realitate umană”: „Ea este (s.a.) realitate umană, în sensul că trupul încă se mai resimte în sine, fie în furie (înainte de secţionarea traheii), fie în durerea despărţirii, atunci când este preferat blândul somn letal pe care ni-l facilitează industria chimică. Ea nu mai este realitate umană atât timp cât lumea este scrutată cu o ultimă privire, o lume spre care conştiinţa noastră ar trebui încă să se îndrepte, dar este aruncată ca o haină ponosită în chiar clipa următoare; atât lumea, cât şi sinele care a reclamat lumea şi a receptat-o în sine, la fel ca şi sinele care a fost receptat de lume, se regăsesc în acea limită finală care le era prescrisă ca o legitate de la bun început”.
Omul nu îndrăzneşte niciodată să se apropie prea mult de moarte prin intermediul discursului, spune Jean Améry, cel care şi-a ales tocmai acest obiect al discursului său. Un discurs foarte riscant, cu atât mai mult cu cât este unul de tip fenomenologic, o încercare de a reflecta din interiorul conştiinţei asupra stărilor pe care le traversează cel aflat în apropierea abisului.
Pe de altă parte, autorul vorbeşte şi despre conştiinţa morţii ca fapt general-uman, căci ea defineşte însăşi condiţia umană; viaţa însăşi are loc întotdeauna în perspectiva morţii: „Trebuie să ţinem seama de faptul că toţi suntem muritori; fie că am perceput sau nu baterea funestă din aripi deasupra creştetului nostru, ştim că moartea există. Conştiinţa morţii, opinează psihologii, se instalează la om încă din al şaselea sau al şaptelea an de viaţă, după ce subiectul îşi constituie nucleul conştiinţei de sine. Această conştiinţă devine mai intensă odată cu trecerea anilor, ca şi cum ar prinde rădăcini. Prin urmare, dincolo de abuzul de cuvinte, la care apelează ca metodă de apărare, omul trăieşte sub imperiul unei conştiinţe tot mai intense a morţii”. Stăpânit de vanitas vanitatum, de sentimentul deşertăciunii vieţii, Jean Améry pledează pentru „opţiunea subiectului” – inclusiv în cazul sinuciderii –, pentru lipsa de condamnare a unui asemenea gest, ba dimpotrivă, pentru respectul unei asemenea opţiuni: „Ar trebui să nu le refuzăm (suicidarilor, n.m.) respectul faţă de împlinirile sau neîmplinirile lor, să nu le refuzăm compasiunea, îndeosebi că nici noi înşine nu suntem figuri care să stârnească admiraţia”.
Jean Améry, Despre sinucidere. Discurs asupra morţii liber alese, traducere din limba germană de Corina Bernic, ediţie revăzută şi îngrijită de Monica-Maria Aldea, Editura Art, Colecţia „Demonul teoriei”, Bucureşti, 2012, 184 p.
