Bookaholic

Pentru unii, destinul este unul strălucitor, oferindu-le o viaţă de vedetă, punându-i permanent sub lumina reflectoarelor. Pe alţii însă îi lasă mai în umbră, deşi poate au un talent cel puţin la fel de mare. Rolul lor rămâne altul, eventual de a-i îndruma pe alţii, de a reprezenta un model de urmat. Dacă Ilie Năstase şi Ion Ţiriac sunt numele la care se gândeşte toată lumea când vine vorba despre tenisul românesc, acest domeniu mai conţine şi alte figuri, la fel de interesante, care însă, dintr-un motiv sau altul, au rămas în planul secund. Printre ele, se numără Sever Dron, congener cu Ilie Năstase şi cu Ţiriac şi care a pus pe hârtie experienţa sa în „sportul alb”, în România şi în afară: Am ales să fiu “nimeni”. Memoriile unui tenismen, publicată la Editura Pandora M, în 2013. Cartea musteşte de vitalitatea şi spiritul tânăr pe care nu le-a pierdut nici la cei şaptezeci de ani ai săi. Om al dimineţilor, care se încarcă de „freamătul începutului diurn” şi care consideră că „nimic nu se compară cu poezia indicibilă a dimineţilor câştigate”, Sever Dron nu pune accentul doar pe viaţa sa profesională în această carte memorialistică, ci şi pe celelalte aspecte, considerând că „povestea vieţii unui om este mai mult decât o cronică publicată la gazeta de sport”.

Sever Dron a rămas cunoscut în special pentru metoda sa specială de antrenament, care este şi patentată şi pentru care, în Franţa, a fost şi este căutat de mulţi tineri care vor să reuşească în acest sport. Metoda se bazează pe „dezvoltarea personală a fiecărui candidat de a învăţa tenisul, copil sau adult”, exerciţiile având scopul de „a dezvolta motricitatea, echilibrul, fizicul şi mentalul elevilor încă de la primele etape ale procesului de învăţare”. Aşadar, nu este o metodă care vizează doar un antrenament fizic, ci unul ce-şi propune formare totală a individului.

Povestea lui Sever Dron începe în Paris, în celebra lună mai a anului 1968. Dar nu e o poveste care să se intersecteze cu evenimentele din acea perioadă, ce au rămas în istorie – revolta studenţilor, discursul lui De Gaulle etc. –, ci e o poveste care îşi scrie primele rânduri pe terenul de tenis, „de-acolo de unde se şi cuvine să înceapă”.

În acel mai ’68 avea loc şi un moment istoric pentru „sportul alb” – la Roland Garros, avea loc primul turneu „open”, adică participarea laolaltă a jucătorilor profesionişti şi a celor amatori –, iar tânărul Sever Dron, care avea doar 24 de ani, se afla în faţa primei mari încercări din cariera sa: meciul cu Andres Gimeno, unul dintre favoriţii competiţiei. A pierdut, dar a învăţat o lecţie valoroasă: să joace aşa cum simte el că e mai bine în funcţie de cum se desfăşoară partida, şi nu să asculte sfaturile chiar ale antrenorului, care nu are decât o perspectivă dinafară.

În paginile cărţii se strecoară şi pasaje de pură literatură, în care, ca Proust, autorul îşi aminteşte câte un moment din copilărie, cea în care a simţit pentru prima oară că raiul poate exista. Digresiunile îl poartă în primii ani ai copilăriei, cu tumultul schimbării sociale aduse de instaurarea comunismului, când părinţii sunt purtaţi dintr-un colţ în altul al ţării, dar când copiii tot copii rămân şi se bucură de toate momentele pe cât de mult pot. La Aiud, la bunici, o zi la coasă i se părea divină, căci se încheia cu un adevărat festin.

Apoi, când s-au mutat în Bucureşti, cea mai mare plăcere era să joace o miuţă cu băieţii de vârsta lui. De altfel, aşa a ajuns să joace tenis – pentru a scăpa de gura mamei, care îl certa că îşi distrugea toţi pantofii buni, s-a înscris la secţia de tenis a clubului Steaua, unde i se asigura permanent un echipament. Dar viaţa idilică tot cea de la ţară i-a rămas întipărită în memorie: „Acolo am descoperit farmecul ţării profunde, sălbatice, cu o natură aproape luxuriantă, cu obiceiuri şi datini nemaivăzute”.

Şi tot de acolo probabil că a rămas şi cu tabloul idilic al vieţii patriarhale, căci nu se obişnuieşte deloc cu societatea modernă, pe care o vede răsturnând o ordine firească (eu o consider ca fiind, de fapt, o reinstaurare a unei ordini ce trebuia să existe de mult): „Astăzi, femeile sunt manageri, politicieni, piloţi de avion, poliţişti şi militari, iar bărbaţii au deprins „arta” de a creşte copiii, de a găti şi de a face piaţa pentru casă. […] Mărturisesc că privesc cu interes şi mirare asemenea „revoluţii” fără să mă pot hotărî dacă aceste schimbări sunt sau nu pozitive. Probabil că timpul le va aşeza pe toate în matca lor firească – dacă va mai exista şi acest cuvânt, firesc.”

Dar pentru a nu o da în gender studies, o să trec la un alt aspect din carte: pe lângă faptul că e bogată în amintiri, oferă şi un insight în istoria tenisului (românesc şi mondial). Interesantă este analogia pe care Sever Dron o realizează între începuturile „sportului alb” şi istoria României:

În 1877, pe când noi, românii, încă ne băteam pentru independenţă cu turcii, la All England Lawn Tennis Club din Londra, adică la Wimbledon, se juca primul turneu de tenis din istori. Când Osman paşa preda sabia colonelului român Mihai Cerchez, la 10 decembrie 1877, Spencer Gore, primul campion al Wimbledonului, încă nu se dezmeticise din surpriza pe care o trăise cucerind cupa londoneză la tenis, un sport pe care el, jucător de cricket, nu-l considera unul… prea decent”.

Memoriile lui Sever Dron sunt o bună introducere în istoria tenisului, dar cel mai bine surprind o etapă importantă din istoria tenisului românesc, poate cea mai importantă, care coincide şi cu perioada dificilă a comunismului, aşa că o să regăsiţi în această carte şi o felie de istorie pură. Iar bookaholicii vor savura cu siguranţă fragmentele literare, aproape proustiene, de rememorare a unor momente din trecutul mai mult sau mai puţin fericit, dar pe care a ştiut mereu să-l trăiască intens.

Sever Dron, Am ales să fiu nimeni. Memoriile unui tenismen, Editura Pandora M, 2013