Mihai Barabancea a încercat vreo trei-patru facultăți înainte de a ajunge la secția de Foto-Video de la Universitatea Națională de Arte București, unde a rămas și a fost și bursier. Crede că acolo îi era menit să ajungă. La sfârșitul primului an de facultate, și-a pus cap la cap un mic volum (dummy), pentru a ține o evidență a fotografiilor pe care le făcuse, pentru a avea tot ceea ce lucrase în anul respectiv. Cărticica a fost văzută de Nicu Ilfoveanu – artist vizual și autor de albume de fotografie -, căruia i s-a părut bună și care l-a îndemnat să lucreze împreună la un nou proiect. Anul următor, a aplicat la una dintre sesiunile de finanțări ale Administrației Fondului Cultural Național (AFCN), fără succes însă. Totuși, acest lucru nu l-a descurajat. A aplicat din nou în 2014 și de data aceasta a primit finanțare.

Cu patru ani de material fotografic în spate, a început să lucreze la primul său photobook, „Rescrierea Secvenței”, o carte „ca un pumn în stomac”, un volum care a schimbat paradigma. După publicare, având un feedback pozitiv, atât din partea publicului, cât și al specialiștilor – albumul a primit un premiu pentru experiment la concursul național de design de carte Cele mai frumoase cărți din România, de exemplu -, a început să se gândească și la a doua carte. O voia diferită de prima, știa că trebuie să fie ceva cu totul nou. Așa a apărut „Sărutul”, un album multisenzorial de fotografie, extra-ordinar din toate punctele de vedere.

Mai întâi, grație formei și designului (semnat de Paul Dersidan). „Sărutul” are o formă de caiet studențesc cu spirală și coperte tari, cu un design minimalist, redus la esențial – nu apare pe album nici numele autorului, nici titlul volumului, sunt doar două imagini sugestive pe coperta unu (un sărut în detaliu), respectiv patru (două jumătăți de fețe unite în sărutul de pe coperta unu, iar dintr-un ochi curge o lacrimă mare). Barabancea crede că legătoria și designul joacă un rol important, așa că s-a documentat mult înainte de a alege spirala, de exemplu, care este inspirată de la cărțile pentru nevăzători, dar pe care a adaptat-o, reinterpretat-o pentru acest volum. Este o alegere personală, experimentală. Iar culorile albumului nu au fost alese întâmplător. Negru, albastru deschis și roșu aprins sunt culorile care apar pe copertă, dar și în tot cuprinsul cărții, atât în ceea ce privește textul, cât și în cazul paginilor fără imagini. Negrul joacă rolul unui soi de lichid amniotic, iar albastrul și roșul reprezintă două principii, mereu în conflict, dar întotdeauna complementare, în relație directă.

Apoi, neobișnuit este și conținutul albumului, care cuprinde două eseuri, unul scris, altul vizual. Eseul scris se numește „The kiss of photography” și este semnat de Jonathan Lahey Dronsfield, profesor de filosofie din Marea Britanie. Se deschide cu un citat din „Works of love” al lui Kierkegaard și se încheie cu o dedicație, „For Kristien”, iubita autorului, ceea ce vine în acord cu tema generală a albumului: dragostea – „dragostea care te urmărește, pasiunea și agresiunea, diferite forme ale iubirii, un tandem între dragoste și ură”, spune Mihai Barabancea. Textul lui Dronsfield este foarte interesant, îmbină arta și filosofia, pune în discuție limitele artei, ceea ce e văzut și ceea ce este nevăzut, ceea ce poate fi cuprins de privire și ceea ce poate fi cuprins de celelalte simțuri, aduce în prim-plan fotografia, corpul, iubirea, sărutul ș.a.m.d. Un plus pentru bookaholici sunt și referințele livrești, de la Borges la Saramago, Diderot, Manguel. Vă va plăcea eseul, sunt convinsă.

Mi se pare important și faptul că paginile lui Dronsfield sunt traduse în limbajul Braille – de aceea, ele ocupă mai mult spațiu, aproape o pătrime din carte. Pentru ca paginile pentru văzători și cele pentru nevăzători să fie sincronizate, fontul pentru văzători a fost mărit; totodată, pentru că albastrul și roșul aprins sunt foarte obositoare pentru ochi, forma textului nu este mereu aceeași, se curbează din când în când, se mărește și micșorează, astfel încât fiecare pagină este o ieșire din tipar.

După eseul scris, avem două pagini dominate de magenta, urmate apoi de eseul fotografic „Drifting & drowning blindly in love”, care îi aparține, desigur, lui Mihai Barabancea. Cu momente dure și momente de acalmie, imaginile înlănțuite succesiv au o structură narativă și spun, astfel, o poveste inedită de dragoste. Iar fotografia nu mai e doar fotografie, ci îmbină multe alte elemente – forma tactilă a imaginilor alterează fotografia, e ca un soi de mască pentru aceasta.

Față de „Rescrierea secvenței”, imaginile din „Sărutul” nu au o geometrie atât de complexă, sunt mai simple, fără suprapuneri de cadre sau planuri, dar sunt și mai misterioase ori obscure, pe alocuri, sunt înțesate de contrarii, dar blânde, mai puțin dure decât în volumul anterior. Ce a rămas la fel sunt fotografiile care creează emoții puternice. Mi se pare fabulos și că îți poți construi propria poveste, de fiecare dată când deschizi albumul și îl răsfoiești. Dacă „Sărutul” ar fi o carte de beletristică, Barabancea crede că ar putea fi un Bukowski îmbinat cu elemente din filmele lui Lynch, Tarantino ori Iñárritu.

În ceea ce privește istoria pe care artistul ne-o spune prin imagini, ea a fost inspirată de o experiență personală. Plecând de la aceasta, a ales fotografiile (editate după aceea cu ajutorul lui George Mocanu). Procesul său creativ a fost, în linii mari, acesta: „Mi-am luat pozele – unele făcute în urmă cu trei ani, altele foarte recente -, le-am printat și am început să mă joc cu ele, să le aranjez, să văd cum curg. Le-am permutat până le-am găsit balanța și ritmul. Am avut peste 200 de fotografii pe perete timp de aproximativ două luni, până am ajuns la combinația pe care mi-am dorit-o. În mod ideal, cei care privesc fotografiile din album ar trebui să simtă povestea și ritmul ei, l-am compus ca pe o melodie”. Poate tocmai de aceea ar fi vrut să facă și un audiobook ca o piesă radiofonică, care să însoțească albumul de fotografie. Din păcate, i-ar fi trebuit alte finanțări pentru acest lucru și mult mai mult timp. Chiar și fără audiobook, „Sărutul” este o premieră editorială în România.

Și publicul-țintă al cărții este diferit. Albumul este dedicat văzătorilor, dar este accesibilizat și nevăzătorilor, așa cum aminteam mai devreme: textul lui Jonathan Lahey Dronsfield este tradus în Braille (de Iulian Lesneanu și Claudiu Constantin), iar majoritatea fotografiilor au forme tactile (grafică de Cristiana Costin) pentru că s-au folosit lăcuiri selective gonflabile – un fel de serigrafie, dar într-un lac transparent, care face ca acesta să se expandeze atunci când e ținut sub raze UV, astfel încât imaginile au efect de pop-up. Unele fotografii au, pe lângă forma tactilă, și cuvinte-cheie (unul sau mai multe) în Braille. De exemplu, pentru prima fotografie din eseul lui Mihai Barabancea, cuvintele-cheie folosite sunt „suspended”, „flower”, „girl”, „amazed”. A testat tipul acesta de imagini cu oameni nevăzători, care întâi căutau cuvintele scrise, apoi pipăiau formele imaginilor, ajungând, în cele din urmă, la tabloul general, la imaginea de ansamblu. Alte fotografii, puține, nu au nici formă tactilă, nici cuvinte-cheie, sunt ca niște momente de respiro pentru nevăzători. Același lucru e valabil și pentru văzători, pentru care a creat alte momente de pauză, lăsând pagini goale, complet negre. De altfel, grație acestor pagini fără imagini, eseul fotografic se împarte în trei capitole, deosebite tematic, cu texturi variate, dar unitare în totalitatea lor.

Una peste alta, „Sărutul” e o carte-obiect, un album cum rar întâlnești, cu o temă veche de când lumea, reinterpretată într-un mod extra-ordinar, într-un fel care aduce o perspectivă nouă, un suflu proaspăt în arta fotografică. Dacă ar fi să aleg o singură fotografie din tot albumul cu care să vă trezesc curiozitatea și să vă determin să căutați cartea, atunci aceasta ar fi cea care dă titlul volumului: o imagine fabuloasă în care doi tineri se sărută sub apă.

„Rescrierea secvenței” se termina cu sărutul a doi bătrâni, Petru și Pavel. Acum avem, iată, o continuare. Sunt tare curioasă ce va urma acestui album, având în vedere că el se încheie, de data aceasta, cu o palmă-labirint (un zoom in pe palma din fotografia anterioară), element repetitiv în cuprinsul cărții, și cu trei cuvinte în Braille: „hand”, „block”, „end”.


Fotografiile din acest material sunt realizate de Mihai Barabancea și nu pot fi preluate fără acordul acestuia.

„Sărutul, album multisenzorial de fotografie” are 168 de pagini și a fost publicat de Active Watch într-o ediție limitată: 300 de exemplare. Este un proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Consilier proiect: Monica Stan.

Lansarea albumului are loc astăzi, 11 aprilie, la Apollo 111, de la ora 19:00 – detalii aici și aici. Mergeți, va fi un spectacol pe cinste.

Două trailere ale albumului, mai jos:

2 comentarii
  1. R

    pai daca el crede ca ar fi Lynch, sau oricare ar fi rostul acelei asocieri… problema e ca exista un Lynch… so sad

    Reply
    1. Eli BădicăEli Bădică Post author

      Materialul este o narațiune care îmbină o conversație cu Mihai Barabancea pe marginea albumului și impresiile mele. Așadar, acesta a răspuns la o întrebare de-ale mele acolo („Dacă albumul tău fotografic ar fi o operă de ficțiune sau una cinematografică, de cine ar fi fost scrisă/realizată?”). 🙂

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *