Pentru Izabela

Bă, nene, nu te mai uita aşa la mine! Să fi fost tu în locul meu, te căcai pe matale, cît ești tu de mare, ascultă-mă ce-ți spun! Și nu te da lebădă, nu te rîdea, aoleu, ești prost. Zău, mă-nfurii, stai nițel și după aia să vorbești, dacă-ți mai dă mîna. Eram azi dimineață lîngă stația lui unu, la Bucur Obor, voiam să trec, dar știi că acolo e nebunie, merg șoferii ca la curse. Stăteam pe trotuar și așteptam să treacă puhoiul, eu și încă vreo douăzeci de oameni, cînd, exact de lîngă mine, un tip solid și asudat, așa, ca tine, a zis tare, să audă lumea: “Ăștia ar trebui omorîți de mici.” Io n-am înțeles atunci care ăștia, da’ acum, cînd mă gîndesc, cred că tot despre șoferi era vorba. Ce, nu puteau și ei să facă o pauză? Bă, și n-apucă ăla să termine de vorbit, că dă ochii peste cap și cade pe spate și trosc! cu tărtăcuța de ciment, de două ori, ca o bilă. Mîna stîngă – sau a dreaptă? – nu, stînga, asta-i stînga? Asta. Îi tremura. Și s-a pișat pe el instantaneu. Imediat, lîngă mine, o netoată a început să strige: “Să vină salvarea! Să vină SMURDU, de ce nu vine, de ce se ascund?”, mă rog, prostii. Unde să vină? Cînd să vină? Însă cîțiva au și pus mîna pe telefoane și au sunat la 112. Altcineva a strigat: “E vreun doctor pe aici?” Nu era, ce, doctorii cresc în stradă? Da-ți spun, imediat s-a strîns lumea ca la urs. “Să-i facem ceva, nu vedeți că moare?” “Nu vă-nghesuiți așa, n-are aer!” Unu’ mai curajos i-a pus urechea pe piept și a zis: “Hai că nu-i mort încă. Respiră.” Și parcă m-am liniștit nițel. Dar eram și curios ce-o să se-ntîmple. Atunci, unu mărunțel, cu ochelari, de lîngă mine, mi-a zis mie, și s-a ridicat pe vîrfuri cînd mi-a zis la ureche: “Asta moare în zece minute și treizeci de secunde. Precis.” M-am uitat lung la el, ce scîrbă de om, mi-a venit să-l scuip pe chelie. Ce tîmpit! Și de e-mi spunea mie? Ăla căzut se liniștise nițel. Îi tremura mîna, deci nu murise.

Se strînsese multă lume, toți vreau să vadă. Atunci a trecut și un tramvai gol, mai bine îl luam. Ei, și-n sfîrșit, a venit și SMURDU, exact cînd omu’ nostru a făcut așa: hîc. Au scos ăia aparate, mască, l-au desfăcut la gît, i-au descheiat cămașa… atunci mi-am zis că mari proști sîntem, puteam și noi să facem asta. L-au pipăit, i-au pus stetoscopul. Medicu’ bătrîn a zis: “Îl pierdem!” Și dă-i cu masaj, dă-i cu injecții. Mărunțelu’ meu, al dracu’ s-a uitat la ceas, da’ cum să-ți spun, din viteză, fără să-l vadă și mi-a zis: “Un minut”. Io am simțit să-mi vine să-i sparg mutra. Ce fel de om ești, bă, să cobești, să te dai mare? Da’ n-am zis nimic, că mă uitam cum munceau băieții de la SMURD. Era și o fătucă subțirică cu ei care-i pusese două degete la gît și dădea din cap. “Hai, hai!” striga ăla mai în vîrstă, “Dă-o-n Paștele mă-sii de treabă! Ce vă uitați așa, hai, repede, că moare.” Și-al treilea a scos mașina aia electrică de se pune pe piept, cu două chestii de metal, cu mînere, așa, ca două fiare de călcat. Bă, și l-a curentat. Să fi văzut cum a sărit mortu-n sus. Mă rog, nu era mort, da’ acum cred că era mort, că mărunțelul de lîngă mine a zis: “Gata”. Și ce să vezi?, a dat oamenii la o parte, s-a dus la doctorul bătrîn, i-a zis ceva la ureche, i-a dat mîna deoparte, a împins-o nițel pe fată și a înșfăcat mortu’. Da, mă, a luat mortu’. L-a săltat în spinare ca pe-o surcică, s-a întors spre mine și a zis. “Dați-vă. E al meu.” Bă, și lumea l-a luat la huiduieli, cine te crezi tu, nenorocitule? Da’ el a venit înspre mine și a zis: “Faceți loc!” Chiar alături era un forțos cu gura mare. “Nu iei pe nimeni.” Și ăla micu numai ce a întins degetul și l-a atins pe piept. Și a tăcut forțosul. Apoi s-a uitat la mine. “Dă-te.” Mi s-a făcut o frică soră cu moartea și m-am dat. Toți ne-am dat. N-a scos nimeni nici o vorbă. Forțosul paralizase. Cînd a trecut mărunțelul printre mine și ăla, mi-a atins cotul. Mi s-a făcut rău, am simțit că trebuie să borăsc și am borît în clipa aia. Iar mărunțelul a plecat cu cadavrul în spinare, ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Ne-am uitat unii la alții ca proștii, doctorii și-au strîns calabalîcul și au fugit, fără să mai pună sirena. Îți dau cuvîntul meu, n-a mai scos nimeni nici o vorbă. Am fugit ca popîndăii. Vezi? Uite aici cotu’: locu’ e și acum alb ca varu și nu simt nimic. Ai înțeles, fraiere?

Florin Iaru

Unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români contemporani, Florin Iaru a fost membru al Cenaclului de Luni, a debutat în 1981 cu Cântece de trecut strada și a fost co-autor al volumului colectiv Aer cu Diamante. Florin Iaru lucrează în presă, atât print cât și televiziune și ține cursuri de scriere creativă. Cea mai recentă carte este volumul de proză scurtă "Povestiri cu final schimbat".


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *