Bookaholic

Am auzit de proiectul lui Mihai anul trecut la sfarsitul verii si recunosc ca pe moment mi s-a parut un pic prea advertizat. Ma intorsesem la randul meu dintr-o calatorie de vreo patru luni si mi se parea (si inca imi pare) ca orice initiativa de acest gen e cumva overrated si ca toata lumea asteapta senzationalul. Asa ca tre’ sa vii cu pilda regasirii si a extraordinarului. Abia acum i-am citit cartea si nu pot spune decat atat: bravo, Mihai, m-am inselat, tu chiar esti un calator adevarat!

Oricum, de perspectiva senzationalului nu-l suspectam pe el, ci editura, publicul, care tre sa transforme musai o experienta in eveniment, sa o ambaleze bombastic. Insa acest jurnalul de calatorie face exact pe dos. E un jurnal care se incheie asa: nu sunt un nomad, nu am facut nimic eroic, nu e vorba de curaj, nu am concluzii, nu sunt un altul. A fost o experienta “pentru suflet” si de aici ar trebui sa pleci si tu, oricare calator/cititor posibil. Si da, ma bucur foarte mult ca a fost publicat si nu a ramas doar on line.

Am aflat pe drumul asta ca “nomad”, cuvantul asta cu iz de poveste, e o chestie cu care te nasti, n-ai cum s-o inveti. Iar eu, din pacate, nu am asta in mine. N-as putea sa fac asta toata viata: nici cinci ani, nici doi, nici unul. Si nu mi-e rusine. Imi spunea un prieten caruia ii povesteam despre genul asta de oameni cum ca “astia sunt cei care fac pamantul sa se invarta”. Asa e, ei sunt, iar eu sunt unul dintre fericitii care i-au intalnit.

Si ar mai fi ceva, ce nu ma pot abtine sa nu comentez, acel ceva care-l face pe Mihai un calator adevarat. Am asistat cel putin in ultimii la un consumerism ordinar in ce priveste calatoritul. E cool sa mergi in destinatii exotice, se poarta Asia, Cuba, America de Sud (cam asta ar fi top 3). Te duci, consumi totul cat mai confortabil si programat, ca sa-ti tihneasca, posibil sa nu stai nici mult si declari apoi ca mama, ce chestie, extraordinar, fantastic, ai facut-o si pe asta si cam tre sa stie targul. Esti un initiat!

Citind Vand Kilometri am avut senzatia aia autentica, sincera pana in maduva ca am de-a face cu un om pentru care a calatori inseamna altceva: inseamna  hazard, inseamna oameni, inseamna experienta, inseamna frica, extaz, inseamna un anumit tip de cunoastere. Cand pentru cei mai multi calatoritul e leisure sau devine un bun de consumat, pentru Mihai si, din fericire, pentru multi altii, calatoria e o cunoastere, cu bune si rele, a unei parti de lumi, a unei realitati, a unor oameni.

Si sa revenim totusi la partea de lume pe care o vedem prin casca, povestile si aparatul foto al lui Mihai. Se pleaca din Romania, prin Ucraina, apoi Rusia si se ajunge in Mongolia cu motocicleta Doyle, fireste. Iar ruta de intoarcere implica Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tajikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaijan, Georgia, Armenia, Turcia, Bulgaria si, da, v-ati prins, Romania, tot calare pe Doyle si acum.

Cei 21.000 de km astfel rezultati au fost impartiti in parcele de cate 500 km, fiecare parcela fiind vanduta pentru 50 de euro, de unde rezulta banii de benzina necesari calatoriei. Vanzarea de kilometri a fost postata pe un forum de motociclism, iar cele 42 de parcele s-au epuizat rapid. S-a adaugat insa si un al 43-lea cumparator, adica un al 43-lea nume pe parbrizul lui Doyle, inca o scrisoare cu fotografii, inca un abtibild cu “am kilometri” si o piatra de adus de pe parcela.

Povestile lui Mihai curg atat de savuros si firesc ca iti cam pare rau cand te trezesti pe la pagina 445 in Turcia, semn ca se cam termina si scrisorile, si pozele. Ce mai, e greu sa nu te crezi tovarasul lui Mihai si al lui Doyle, pentru ca la tine ajunge tot: impresiile la cald, senzatiile la rece, momente, schite, aventuri. Si parca stai cu ei la bere si mai ceri una si nu ai inca chef sa te gandesti ca se termina si de maine te trezesti si mergi nu in Mongolia, ci la birou. Amani, mai vezi o poza, mai citesti, mai cauti pe harta, mai visezi.

Si daca e sa ne gandim la un posibil ghid de calatorie, as putea paria ca nu face nici un ghid ce face jurnalul lui Mihai si, in general, orice jurnal scris pe bune. Nu stiu despre voi, dar eu sunt satula de descrierile moderat incurajatoare din ghiduri: cu siguranta vei gasi ceva interesant de facut si aici; aceasta zona ofera prilejuri diverse de a… ahh, cut the crap!

Iar dupa ce am citit, pot sa spun detasat, dar cu mana pe inima ca de lemn sa fii sau doar la poze sa te uiti si maine ai pleca in Mongolia si in toate republicile alea cu stan in coada, unde nu ti-ai fi imaginat cate minunatii ai de descoperit. Cat despre oameni, e Asia, frate, adica mai sincer, mai sanatos, mai spontan! Si cu toate diferentele astea culturale oamenii isi (re) gasesc de fiecare data, la cafea, bere, votca sau airan, limba comuna.

… Cum e la ei si nu e la noi, cum la ei si nu e la altii, un top 10 diferente culturale “la prima intrebuintare” poate sa faca oricine, dar nu stiu cati interactioneaza pe bune si experimenteaza de-a dreptul (adica “se coboara la”) conditiile specifice doar de dragul experientiei sau, mai degraba, nu pentru ten, ci “pentru suflet”. El a ales the hard way si a avut rabdare sa vada si sa scoata ce poate fi mai bun & fun din ea.

Iar fotojurnalul asta sau jurnalul pe motocicleta varianta actual romaneasca e si pentru cei care vor sa calatoreasca, dar si pentru cei care vor doar sa citeasca, sa se mai gandeasca, sa se convinga ca e posibil:

Ca niciodata nu e prea devreme, dar ca maine e deja prea tarziu. Ca, desi nu pare, oamenii buni sunt mult mai multi decat aia rai pe pamantul asta. Ca exista un echilibru al lucrurilor, ca nu poate fi doar rau sau doar bine. Ca nu exista problema fara solutie. Si inca ceva. O lectie simpla, dar invatata greu. Am invatat ca, la urma urmei, nu esti niciodata singur.

Mihai, mersi ca ne-ai scris!

Sursa foto: mongolia.ro