Bookaholic

Să întreb altfel, poate e mai simplu așa: cui nu îi e frică de doamna cu coasă și cine n-a simțit de vreo câteva ori apocaliptice până la nivel celular, trecută prin toate celelalte organe, țesuturi și fluide ale propriului organism deșertăciunea vieții?

Nu, nu intenționez să deschid o cutie a pandorei cu astfel de întrebări, pentru că știu că suntem cu toții victime și părtași ai acestor temeri. Vreau, însă, să vă ofer o altă perspectivă, un alt scenariu prin două cărți despre moarte.

Ce-ar  fi dacă în locul coasei, doamna cu pricina ar avea o lalea și ar fi cum nu se poate mai prietenoasă, ba chiar am descoperi că e la fel de vulnerabilă ca noi, că nu știe să înoate sau că simte frigul și tristețea?

Și dacă am ști că frica aceea înspăimântătoare de non-sens și de sfârșit ar fi explicată și îmblânzită? Și nu prin trucuri sau scamatorii, panacee magice sau miracole, ci doar prin puterea exemplului și cu ajutorul a câtorva sfaturi care fără a avea pretenția de a fi un rețetar deathproof, ne ajută să privim moartea în față și să ne îmbogățim viața.

Două întrebări, două răspunsuri: Ente, Tod und Tulpe și Staring at the sun; Wolf Erlbruch și Irvin D. Yalom.

Imediat după descoperirea lui Benjamin Lacombe, am avut încă o dată bucuria unei surprize. Am găsit într-una din librăriile din Amberg cartea pentru copii Ente Tod und Tulpe. Nu știam nimic nici despre autor, nici despre renumele cărții în Germania. Eu am cumpărat-o pentru că nu aș fi putut altfel. Este una din acele cărți care strigă după tine și odată ce ai descoperit-o nu poți pleca din librărie fără ea. Întâlnirea a fost simplă, firească și încărcată de emoție. Normal că prima dată am fost atrasă de ilustrații care, pe mine cel puțin, m-au fascinat, iar când am ajuns acasă, cu dicționarul lângă mine am făcut lumină și în privința poveștii.

Într-o zi Rața simte că cineva o urmărește. La un moment dat, nemaiputându-se stăpâni se întoarce și apostrofează persoana cu pricina: Cine ești și de ce mă urmărești?

Iar de aici începe toată povestea pentru că nu mică îi fu uimirea când află că toată viața fusese urmărită de către Moarte. Replicile sunt simple dar foarte elocvente. După ce reușește să digere șocul acestei surprize, Rața se vede nevoită să recunoască faptul că Moartea, dincolo de ceea ce reprezintă, este chiar foarte draguță și prietenoasă. Este începutul unei frumoase prietenii (exact ca în film 🙂 ). Gesturile reciproce de tandrețe de care dau dovadă protagonistele emoționează. Întrebările Raței despre viață și ineluctabilul sfârșit sunt pline de candoare și umor, iar răspunsurile tovarășei sunt pe măsură – deși cam vagi reușesc totuși să alunge teroarea și frica gândului la ceea ce va fi după. Finalul, chiar dacă stă sub semnul inexorabilului, este edulcorat prin compasiunea și empatia resimțită de către Moarte în fața sfârșitului, particular al Raței și general al vieții.

După tălmăcirea poveștii m-am pus pe căutat mai multe informații despre autor și carte.

Aceasta a fost scrisă și ilustrată în anul 2007 de către renumitul autor și ilustrator de cărți pentru copii Wolf Erlbruch. (Verlag Antje Kunstmann, München 2007)

În 2008 cartea a fost nominalizată pentru Deutscher Jugendliteraturpreis, fiind apreciată de membrii juriului ca un soft-philosophical „Pas de deux”. În privința ilustrațiilor tot juriul a considerat că simplitatea acestora, maniera naivă de concepere sublinează tocmai dramatismul subiectului.  

Meg Rosoff, într-un articol din The Guardian, a considerat Duck, Death and the Tulip „an outstanding book”.

There is something infinitely tender in the way Death strokes her ruffled feathers into place, lifts her body and places it gently in the river, watching as she drifts off into the distance. Meg Rosoff, The Guardian

Pentru ilustrații, Erlbruch a câștigat mențiunea specială în 2008 la concursul pentru cele mai bune cărți ilustrate pentru copii Dutch Gouden Penseel.

Povestea a fost adaptată pentru un film scurt de animație de către Matthias Bruhn. Nominalizată în 2010 la Cartoon d’or, a câștigat la Animated Film Award la SCHLINGEL International Film Festival în același an.

Am găsit și câteva site-uri și bloguri care apreciază povestea Raței și a Morții.

Mi-a plăcut mult Seven Impossible Things before breakfast, care e un blog despre cărți, chiar așa cum menționează fondatorii imediat după titlu, a bolg about books. Dincolo de faptul că am dat peste un frumos articol despre Duck, Death and Tulip, pe care îl puteți citi aici, cred că blogul o să vă placă pur și simplu, iar în măsura în care veți avea timp, poate o să găsiți și alte informați interesante.

Pe lângă trailerul animației, am mai găsit o prezentare realizată în maniera unui proiect personal în care autorul recită un poem inspirat de tema poveștii lui Erlbruch, în timp ce se pot vedea în slide-urile prezentării câteva din paginile cărții.

Cu siguranță sunt și cititori cărora oricât de înțeleaptă ar fi o poveste pentru copii, aceasta nu le este suficientă pentru a le alina temerile legate de moarte și de sfârșit. Pentru aceștia (dar nu numai) recomand o lucrare serioasă a unui foarte cunoscut psihiatru și psihoterapeut american, dr. Irvin Yalom. Practic este exact același mesaj, doar converitit într-o formă mai pe înțelesul adulților.

Tema principală a cărții este că dacă moartea ne distruge ca proces fizic, ideea de moarte ne poate salva, dacă o îmbrățișăm, dacă privim moartea direct în față.

Nu vreau ca aceasta să fie o carte sumbră. Dimpotrivă, sper ca înțelegând, dar înțelegând cu adevărat condiția umană – finitudinea noastră, timpul scurt pe care-l avem de petrecut în lumină – vom ajunge nu numai să savurăm bogăția fiecărui moment și simpla plăcere de a exista, dar și să avem mai multă compasiune față de noi înșine și față de toate celelalte ființe umane. Pag. 222

Cartea este structurată în șapte capitole, iar autorul în primul din ele ne oferă un foarte scurt periplu anticipat. Voi încerca să parafrazez.

În primul capitol evidențează faptul că frica de moarte creează probleme care la început nu par direct legate de mortalitate, moartea având bătaie lungă cu un impact care adesea este ascuns.

În al doilea capitol abordează modalitățile de recunoaștere a fricii mascate.

În al treilea capitol arată că înfruntarea morții nu trebuie să aibă ca rezultat disperarea care anulează orice scop în viață, ci dimpotrivă poate să fie o experiență pozitivă care să ne arate drumul către o viață împlinită.

Capitolul al patrulea descrie și pune în discuție unele dintre ideile de impact avansate de filosofi, psihoterapeuți, scriitori și artiști în ceea ce privește înfrângerea fricii de moarte.

În capitolul al cincelea autorul propune câteva modalități practice prin care ideile pot fi asociate reacțiilor umane, practic aceasta fiind una dintre cele mai importante recomandări ale cărții.

Capitolul al șaselea stă sub semnul introspecției autorului, care explică și analizează cu minuțiozitate temerile legate de propriul sfârșit.

Ultimul capitol, departe de a fi scris exclusiv într-un jargon de specialitate, este destinat îndrumării psihoterapeuților.

Pe lângă aceste informații, mai puteți găsi în carte multe exemple concrete și edificatoare din experiența profesionlă și personală a autorului, multe recomandări și trimiteri la opere ale unor scriitori cunoscuți (Tolstoi, Nabokov, Kundera, epopeea lui Ghilgameș) sau filosofi (Nietzsche, Schopenhauer, Epicur), specialiști în domeniu, la filme sau piese de teatru.

Sunt convinsă că în timp ce veți citi cartea veți face o groază de însemnări cu creionul ca să știți unde să reveniți mai apoi exact (sau dacă mâzgălitul în carte este un act profan, aveți alternativa de a lipi multe postituri) pentru că revenirea la carte (neîndoielnică, din punctul meu de vedere) se poate face în funcție de dispozițe sau necesități. Se pot reciti doar anumite capitole, doar anumite pasaje, doar o anumită experiență a vreunui pacient cu care am rezonat mai mult.

Vă las în continuare să citiți câteva pasaje dintre cele subliniate de mine.

Nu este ușor să trăiești fiecare moment al vieții având conștiința morții. Este ca și cum ai încerca să privești soarele drept în față: nu poți rezista mult. Pag. 12

Orice s-ar spune, moartea chiar doare. Doare tot timpul; este mereu cu noi, scormonind undeva în interior, fâlfâind ușor, abia auzită, undeva sub membrana conștientului. Ascunsă și deghizată, curgând într-o varietate de simptome, este izvorul multora dintre grijile, tensiunile și conflictele noastre. Pag. 15

Ceea ce-i înspăimântă pe mulți în legătură cu moartea este nu pierderea viitorului, ci pierderea trecutului.(…) Milan Kundera Pag. 18

„Toate lucrurile pe care nu am apucat să le fac” atrage atenția asupra unei teme de mare importanță pentru toți cei care tatonează sau se confruntă cu moartea: relația direct proporțională dintre teama de moarte și sentimentul vieții netrăite.

Cu alte cuvinte, cu cât ți-ai trăit mai puțin viața, cu atât anxietatea în fața morții este mai mare. Cu cât mai mare este eșecul de a trăi o viață împlinită, cu atât mai mult te vei teme de moarte. Nietzsche a experimentat eficient această idee în două epigrame scurte: „Consumă-ți viața“ și „Mori la timpul potrivit“, la fel ca Zorba grecul al cărui îndemn este: „Nu-i lăsa morții nimic mai mult decât un castel ars“, sau Sartre în autobiografie: „Mă îndreptam în tăcere spre sfârșitul meu…sigur că ultima zvâcnire a inimii mele va fi imprimată pe ultima pagină a operei mele și moartea nu va lua decât un om mort. Pag. 46-47

Nu mă tem de moarte, numai că n-aș vrea să fiu acolo când se va întâmpla. Woody Allen Pag. 70

Reverberația așa cum o înțeleg eu, se referă la a lăsa în urmă ceva din experiența ta de viață; o urmă, o mostră de înțelepciune, îndrumare, virtute, consolare care să fie transmise celorlalți, cunoscuți sau necunoscuți. Pag. 72

Transmiterea prin reverberație atenuează durerea efemerității amintindu-ne că ceva din fiecare dintre noi va persista chiar dacă acest lucru va rămâne necunoscut sau imperceptibil. Pag. 78

Sunt foarte multe fragmente revelatoare, dar o să mai redau doar două care m-au încântat. Unul este despre metoda de liniștire pe care a găsit-o Yalom într-un weekend în care aștepta rezultatele unor analize, după ce la o consultație de rutină fusese diagnosticat cu metastază. (Ulterior, rezultatele analizelor vor infirma cancerul.)

Au urmat trei zile agonizante, în timpul cărora certitudinea morții mi-a fost mereu prezentă în minte. Dintre toate modalitățile pe care le-am încercat pentru a găsi ușurare, cel mai eficient mod s-a dovedit a fi – destul de ciudat – citirea romanului pe care tocmai îl terminasem de scris. Pag. 132

Este vorba de Soluția Schopenhauer, care pentru mine a fost, alături de Nimicul de temut al lui Julian Barnes un adevărat vaccin împotriva angoasei morții.

Ultimul paragraf se referă la actul scrierii. Apreciez foarte mult stilul lui Yalom, succint și elocvent, prin care reușește să redea complexități de anvergură cu puține cuvinte și într-o manieră simplă.

Actul scrierii în sine pare a fi o reînnoire. Iubesc actul de creație de la prima străfulgerare a unei idei, până la manuscrisul final. Mecanismul în sine este o sursă de plăcere. Îmi place minuțiozitatea procesului scrierii: găsirea cuvântului perfect, finisarea și prelucrarea propozițiilor brute, jocul cu ritmul frazării, cadența propoziției. Pag. 160

Irvin Yalom, M.D. Privind soarele în față, editura Vellant, 2011

Cum am spus la început, nu am intenționat să deschid o cutie a pandorei abordând această temă prin cele două cărți despre moarte, dar știu sigur că intenționez să revin asupra subiectului pentru că mai sunt încă foarte multe chestiuni de adus în discuție. Așa că, dacă aveți inspirație și nu suferiți de tanatofobie în asemenea măsură încât să vă fi apucat deja groaza citind articolul, părerile și propunerile voastre vor fi apreciate și bine primite.  🙂