Bookaholic

M-am gândit că cel mai potrivit mărțișor pe care l-aș putea oferi cititoarelor în acest început de primăvară ar fi un text cu și despre femei. Așa încât am provocat-o la o discuție pe scriitoarea și traducătoarea Veronica Niculescu, autoarea unor volume de proză precum “Adeb”, “Orchestra portocalie”, “Basmul Prinţesei Repede-Repede” (împreună cu poetul Emil Brumaru), “Roşu, roşu, catifea”, dar și a unor traduceri din Vladimir Nabokov (“Ochiul”, “Disperare”, “Originalul Laurei” etc.) și din Samuel Beckett (proza scurtă și romanele “Murphy”, “Watt” şi “Vis cu femei frumoase şi nu prea”). Aceasta ne-a vorbit deschis despre ce înseamnă pentru ea categoriile literare, despre personaje feminine și scriitoare preferate, dar și despre pasageri fantomatici și poienițe însorite :).

Ce părere ai despre nevoia de a identifica o categorie aparte de literatură, cea feminină în cazul ăsta? Cu ce îi ajută asta pe scriitori/cititori?

O să o spun de la bun început: literatura nu poate fi o toaletă publică, cu două uşi separate – femei şi bărbaţi. Acum, să încerc să răspund. Pe scriitor nu pot să îl văd deloc interesat de categorii de nici un fel, şi cu atât mai puţin ajutat. Borcanele şi rafturile îmi par instrumente de lucru pentru critici, într-o anumită măsură utile şi cititorilor. Dar orice formă de categorisire implică eroare. Eu cred în individ şi în individual – şi nu doar în privinţa literaturii. Îmi plac nuanţele, nu culorile, detaliul, nu grămada.

Noi ne-am întâlnit prima oară cu ani în urmă, cu ocazia unui interviu despre o carte de Vladimir Nabokov. Dă-mi voie aşadar să recurg tot la o carte de Nabokov, cea în miezul căreia mă aflu acum. Există în “Darul” două pagini despre o confuzie adorabilă. Şi despre judecata pe categorii. Iată: Fiodor, emigrant rus, călătoreşte cu tramvaiul prin Berlin. “Convingerea ruşilor că germanii sunt, în număr mic, vulgari, iar în număr mare – insuportabil de vulgari, era, iar el o ştia, o convingere nedemnă de un artist; însă cu toate acestea era cuprins de un tremur, şi numai conductorul posac, cu privirea hăituită şi un plasture pe deget, într-o eternă şi dureroasă căutare de echilibru şi de spaţiu ca să se strecoare printre zgâlţâielile convulsive ale tramvaiului şi îngrămădeala bovină a pasagerilor stând în picioare, părea pe dinafară, dacă nu o fiinţă umană, atunci măcar o rudă săracă a unei fiinţe umane.” (Nabokov de mai târziu îl va dojeni, în “Cuvântul înainte”, pe Nabokov cel tânăr pentru aspra judecată a nemţilor la grămadă.) Pe scaunul din faţa lui Fiodor se aşază un individ care îl loveşte un pic peste genunchi cu servieta – şi astfel dispreţul se transformă în furie. Tânărul scriitor rus îl priveşte şi îi citeşte în trăsături tot ceea ce detestă la germani. Urmează o spumoasă listă a acuzării, un rechizitoriu detaliat cu tot ce este nemţesc, prin urmare detestabil. Însă, surpriză, pasagerul scoate din buzunar un ziar – şi este unul rusesc! Şi tuşeşte – inconfundabil: ruseşte!

Asta ar fi o poveste împotriva categoriilor de orice fel. De la acest neamţ rus am putea glisa spre o discuţie despre literatură feminină. Dar nu cred în aşa ceva, cred în pasageri călătorind singuri la geam, fantomatici, privind pe fereastră cu un ziar secret împăturit în buzunar.

Crezi că există diferențe între cărți scrise de femei și cărți scrise de bărbați?

Diferenţa este în primul rând în trecut – în istorie şi în cantitatea adunată în cântarul trecutului. Dar acum? Când scriem cot la cot, sau încercăm să o facem, mai amânându-ne, mai suspendându-ne din cele ale vieţii? Putem vorbi numai despre persoane, iarăşi.

Femeile şi bărbaţii au minţile diferite, e lucru clar – cercetătorii au descoperit, infirmat, şi iar descoperit, şi iar infirmat, o mulţime de diferenţe de-a lungul timpului. Unele teorii ne apar acum hilare de-a dreptul. Sunt delicioase paginile scriitoarei Siri Hustvedt din “O vară fără bărbaţi” pe această temă. De la străvechea teorie că “gândul îţi veştejeşte ovarele”, care căuta hăt-demult să protejeze femeia de prea multă şi nocivă cultură, ce-ar fi lăsat-o nici mai mult nici mai puţin decât fără copii (femeilor care citeau, vai, li se micşora uterul!), până la studiile contradictorii despre dimensiunea corpus callosum – “panglica” de fibre neurale care leagă emisferele creierului – ba mai mare, ba mai mică, ba la fel de la un studiu la altul, şi care ar influenţa şi domeniile în care excelăm, femei sau bărbaţi, şi prin urmare şi aplecarea spre scris, “intuiţia feminină”, talentul la comunicare… Creierul de bărbat şi cel de femeie diferă, cu asta par să fie toţi de acord. Suntem deci diferiţi prin construcţie, dovedit. Însă cât contează fundalul acesta, în raport cu broderia individuală suprapusă deasupra? Sau cu diferenţele, mult mai mari, de la o ea la altă ea, de la un el la alt el?

Iată de ce nu pot răspunde la întrebare. Nu cred că există doi munţi uriaşi – cărţi scrise de femei şi cărţi scrise de bărbaţi, cu un fluviu adânc trecând printre ele. Ci poieniţe însorite între copaci, fiecare altfel: acele cărţi sclipitoare scrise de un om sau de altul.

Cum ai descrie romanul în care nici măcar nu s-ar aminti de existența femeii?

Cam ca şi cartea fără e-uri. Un experiment împotriva naturii. La ce să ne aşteptăm apoi? La cartea fără copaci?

Virginia Woolf, Simone de Beauvoir sau Doris Lessing?

Altele.

O scriitoare română preferată?

Sunt multe. Dragi şi preferate. Să încep cu Adela Greceanu, pe care o cunosc şi o preţuiesc, pentru ceea ce face şi ceea ce este, ea făcând şi un jurnalism cultural de calitate, care susţine şi promovează literatura română. Îmi plac şi le admir pe Corina Sabău, Elena Vlădăreanu, Ana Maria Sandu, Ioana Nicolaie, Florina Ilis, Ruxandra Cesereanu, Mariana Codruţ, Gabriela Adameşteanu, Marta Petreu, Nora Iuga, mi se taie răsuflarea… Vreau să îmi imaginez în clipa asta un scriitor bărbat (nu sună ciudat?) înşirând scriitorii bărbaţi (ba sună ciudat) preferaţi!

Fiecare dintre aceste scriitoare ar trebui să stea într-o propoziţie separată. Şi aici, înşiruirea este ticăloasă. Ticăloşia virgulelor, a listelor…

Şi totuşi – mă bucur că pe lista nominalizărilor pentru premiul naţional de proză de la Ziarul de Iaşi, anunţată ieri, din zece autori, cinci sunt femei. Este poate chiar un semn că nu mai trebuie să vorbim despre literatura feminină ca despre o subspecie exotică. Suntem în anul SF 2013…

Îți mai aduci aminte când ai citit prima carte semnată de o femeie?

Incredibil, dar da. A fost chiar prima carte citită de mine, cu ochii mei, cu degetele şi cu mâna mea, la vârsta de 5 ani şi învăţată pe de rost – recitam din ea, cocoţată într-un pat de spital, unui public format din asistente vesele. “Mica Murdărica” se numea, autoarea era din Germania de Est, Elfriede Mund. Îmi plăcea enorm fetiţa murdară care nu era primită la petrecerea copiilor, “lampioane, veselie, la vecini e sărbătoare, numai Mica Murdărica…” Şi cred că atunci (nici prin cap, nici prin pieptişor nu-mi zăbovea gândul că autoarea este o femeie, de ce ar fi contat?) – tot ce e în această paranteză conta fără s-o înţeleg: vocea care mă sfătuia să vizitez mai des chiuveta şi să nu scuip sâmburi de cireşe pe fereastră în capul trecătorilor era credibilă fiindcă era una maternă.

Cum vezi isteria născută în jurul lui Jane Austen?

Nu văd nici o isterie. Pe Jane Austen o văd acum prin prisma cărţii amintite mai sus, cea de Siri Hustvedt, nu am încotro, carte pe care am tradus-o anul trecut. Mă tot întorc la ea fiindcă se potriveşte cu tematica interviului. Iată o scriitoare care apără alte scriitoare, scriitura “feminină”. Şi care, în altă carte, scrie din perspectiva unui bărbat, şi o face minunat. Nu e singura.

Ea aminteşte în “O vară fără bărbaţi” (unde are loc un club de lectură la un azil de bătrâne, şedinţa fiind în jurul unei cărţi de Jane Austen) ce spusese Mark Twain: “Orice bibliotecă e o bibliotecă bună, câtă vreme nu conţine nici un volum de Jane Austen. Chiar şi dacă nu conţine nici o altă carte.” Alţii îi numesc cărţile “un gunoi înfiorător”. Siri Hustvedt – prin personajul ei – scrie că Austen este şi astăzi “minimalizată, fiind etichetată drept o scriitoare pentru femei.” Şi concluzionează categoric: “Vai de idioţi!”

E un caz interesant chiar Siri Hustvedt, o scriitoare sclipitoare, cu nenumărate faţete bine şlefuite, care însă e prezentată la noi, ca să ne sune de undeva, cu explicaţia “soţia lui Paul Auster”. Dar dintre editori se aude şi glumiţa care contrabalansează această nedreptate – se spune: “În sfârşit un scriitor în familia Auster!” Cam atât despre Jane Auster. Pardon, Austen.

Un personaj feminin preferat?

Alba, din “Vis cu femei frumoase şi nu prea”, de Beckett. Frumoasa balului, destestându-şi frumuseţea. O minte strălucită, un glas distrus.

Dar unul pe care îl detești?

Nu pot detesta nici un personaj. Un personaj care prinde atâta viaţă încât devine detestabil nu poate fi decât o creaţie remarcabilă. Deci, devenind detestabil, devine demn de iubire.

Protagonista cărei cărți ți-ar plăcea să fii?

A nici uneia. Îmi plac culisele. Dar se mai întâmplă accidente.

surse foto: kikindashort.org.rs, insemnaridinsubterana.wordpress.com, veronica-niculescu.blogspot.ro