Vesna Goldsworthy este o scriitoare engleză de origine sârbă. S-a născut în 1961 în Belgrad, unde a locuit până în 1986, când s-a căsătorit cu un diplomat britanic și s-a stabilit la Londra. Aici a lucrat mai întâi la BBC World Service, apoi a îmbrățișat cariera academică. În prezent, predă literatură și scriere creativă la Kingston University.

Ca scriitoare, a debutat cu volumul Inventing Ruritania: The Imperialism of the Imagination, recunoscut drept o contribuție esențială la studiul Balcanilor și al identității europene. Volumul său de memorii Chernobyl Strawberries (apărut în 2005) a avut un mare succes, la fel și primul său roman, Marele Gorsky, o reinterpretare modernă a Marelui Gatsby de F.S. Fitzgerald.

Marele Gorsky a fost tradus și în limba română la Editura Humanitas Fiction (trad. Ioana Avădani) și este o lectură plăcută și interesantă, cu multe jocuri intertextuale, cu trimiteri la literatură, artă și istorie, dar și la realitățile tot mai schimbătoare și mai neliniștitoare ale lumii contemporane. În interviul de mai jos am discutat cu autoarea despre romanul său de debut, despre literatură și despre scriitură, despre dispariția librăriilor fizice și (i)relevanța studiilor academice în lumea contemporană, despre Londra și București.

For the English version of the interview, please click here.

Marele Gorsky e despre Londra contemporană și despre vechile națiuni ale Europei comuniste; este Fitzgerald, dar și Cehov, eroul său este Gatsby, dar lui Gorsky îi face plăcere să se considere un fel de Vronski. Într-o lume multinațională, a devenit și literatura multinațională?

Literatura devine transnațională, cu apartenențe multiple din ce în ce mai accentuate și care depășesc atât granițele naționale, cât și pe cele lingvistice. Eu scriu în engleză și adesea sunt prezentată ca o scriitoare sârbă în Anglia și ca o scriitoare britanică în țara mea natală, unde cărțile mele sunt traduse în limba mea maternă. Acea generație de scriitori români care au scris în franceză în secolul trecut – oameni precum Tzara sau Ionesco – sunt înaintașii viitoarei forme a literaturii. Nu limbile „mari” câștigă întotdeauna: există scriitori sârbi a căror limbă maternă este acum româna, maghiara și italiana.

În Marele Gorsky unul dintre personaje vorbește despre cum librăriile online le pot distruge pe cele fizice. Credeți că literatura poate supraviețui într-o lume fără librării fizice?

Literatura este mai veche decât librăriile fizice, mai veche decât internetul și nu are nevoie de nici unul dintre acestea pentru a supraviețui. Ne vom spune întotdeauna unii altora povești. Totuși, lumea noastră ar fi un loc mult mai trist fără librării fizice. Așa că nu este neapărat vorba despre supraviețuirea literaturii, cât mai degrabă despre supraviețuirea unor locuri frumoase, dar pe cale de dispariție. Îmi pare tare rău pentru oamenii care locuiesc în orașe fără librării.

Nicola Kimović este „un imigrant sârb cu un doctorat inutil în literatură engleză”. Credeți că a fi imigrant a devenit condiția naturală a lumii contemporane?

Da, majoritatea dintre noi nu suntem „acasă”. Dislocarea începe cu mutarea de la țară la oraș, așa cum se întâmplă foarte adesea în partea noastră de lume, unde toți vor cu orice preț să se mute în capitală. Apoi următoarea generație părăsește Belgradul sau Bucureștiul pentru Londra, Paris sau New York. Uneori în Serbia cea de-a treia sau a patra generație se reîntoarce în locul natal în căutarea „unei vieți autentice”, deși cei mai mulți au uitat limba maternă, adică, din nou, nu sunt chiar „acasă”. Și așa cercul se închide.

De ce Marele Gatsby? Are această carte vreo semnificație specială pentru dumneavoastră?

Gatsby a fost un mit ofertant. M-am raportat la el așa cum alți scriitori s-au raportat la Antigona sau Medeea. Îmi place stilul poetic al lui Fitzgerald, dar Gatsby a fost inițial secundar. Voiam să scriu despre ruși în Londra – oameni cu averi enorme –, pentru că ambele lucruri îmi erau în același timp familiare și străine. Mulți oligarhi și-au adunat averea sub Ielțîn și au crescut sub Brejnev în anii ’60 și ’70. Ei sunt generația mea: copiii comunismului. Și sunt interesată de Londra și ca oraș est-european, nu doar rusesc, ci și român, bulgar, polonez, baltic… Este, probabil, unul dintre cele mai mari orașe din lume, iar transformarea sa s-a petrecut aproape peste noapte. Locuiesc în apropiere de ambasada Moldovei la Londra și, când sunt alegeri, cozile se întind pe sute de metri. Cu toate astea, majoritatea vecinilor mei nu au habar unde se află Moldova.

Mai există și alte opere literare pe care v-ar plăcea să le rescrieți?

Îmi vine să spun că nu – îmi place ca proiectele mele să fie diversificate. Înainte de Gorsky, am scris o carte de memorii care a avut succes și o carte de poezie care a fost premiată, dar și cărți academice. Cu toate astea, noul meu roman are un personaj literar familiar, Sergei Karenin, fiul Anei.

Sursa

Există vreo carte pe care v-ați dori s-o fi scris? Nu s-o rescrieți, ci s-o scrieți așa cum personajul lui Borges a scris Don Quijote, cuvânt cu cuvânt.

Asta e o întrebare minunată, dar imposibilă. Mi-a plăcut întotdeauna acea povestire a lui Borges. Să numesc doar primele titluri care-mi vin în minte? Ford Madox Ford, Un soldat de nădejde (roman); Crnjanski, Lament over Belgrade (poem); Cehov, Unchiul Vania (piesă de teatru).

Credeți că reinterpretările moderne (cum ar fi recentul proiect „Hogarth Shakespeare”) au puterea de a face literatura clasică mai populară printre cititori?

Da, cred asta, dar sunt, de asemenea, precaută când o spun. Există povești care au fost scrise și rescrise de nenumărate ori – Faust, de exemplu. Cine poate spune că Goethe e mai bun decât Bulgakov sau Mann? Shakespeare însuși era un maestru al rescrierilor. Dar aceste rescrieri trebuie să fie niște cărți excelente ele însele, să spună ceva nou despre lume.

Numiți câțiva autori pe care-i considerați „clasici contemporani”.

Cât de contemporan este „contemporan”? J.M. Coetzee, Peter Handke, Danilo Kis, de exemplu. În momentul în care m-am oprit din scris, m-am gândit la și mai mulți.

Dacă cineva v-ar cere să recomandați o listă de cărți fundamentale, pe care le-ați alege?

Am studiat literatura comparată la Universitatea din Belgrad și aveam o listă de citit care începea cu Ghilgameș și se termina cu Marcel Proust. Favoriții mei erau întotdeauna rușii: Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev, Cehov. Dar când spui „fundamental” mă gândesc imediat la greci: Eschil, Sofocle, Euripide. După ei, totul a fost doar rescriere, într-un fel.

Ce credeți că e mai dificil, să rescrii un roman sau să scrii unul complet nou?

Ambele sunt dificile. Fiecare are diferite feluri de dificultate și de anxietate și ambele pretind originalitate. Foarte mulți oameni visează să scrie romane, dar sfatul meu pentru ei ar fi: dacă poți găsi un motiv suficient de bun ca să nu scrii un roman, atunci nu o face. Scrie doar dacă trebuie să scrii.

Este scrisul o profesie care poate fi învățată? Este acesta, așa cum spunea Edison, „99% transpirație și 1% inspirație”?

Am văzut atât de mulți studenți îmbunătățindu-și propria scriitură, încât trebuie să spun că poate fi învățat. E posibil într-o proporție de 99%, dar trebuie să ai acel 1% înainte de a începe să înveți.

Sursa

Ce credeți despre separarea între scrierea feminină și masculină? Ca cititor și profesor de scriere creativă, credeți că o asemenea distincție chiar există?

Distincția între feminin și masculin e din ce în ce mai estompată chiar și în viața cotidiană, darămite în scris. Marcel Proust este un scriitor feminin. Herta Müller și Magda Szabo sunt masculine. Doris Lessing e foarte masculină, cu toate că scrie despre viețile femeilor. Mă joc cu adjectivele astea doar ca să arăt cât de nesemnificativi sunt astfel de termeni. Suntem mult prea dispuși să punem semnul egal între masculin și „important” și feminin și „lipsit de importanță”, dar scrisul nu ține cont de genuri. E bun sau e prost.

Marele Gorsky a fost pe lista lungă a Bailey’s Women Prize for Fiction. Ce părere aveți despre premiile literare?

Premiile literare sunt o bună modalitate pentru a atrage atenția asupra cărților, pentru a-i face pe oameni să-și dorească să le citească și orice face asta e un lucru binevenit.

Ați scris eseuri, memorii, poezie și acum ficțiune. Care este genul care vă place cel mai mult?

Sunt, prin temperament, o poetă. Îmi place limbajul poeziei, muzica ei, frumusețea imaginilor. Dar sunt și foarte activă, îmi place să încerc forme noi, iar faptul că proza este citită de mult mai mulți oameni e de necontestat. Cartea mea de poezie a fost aleasă Cartea Anului de cei de la The Times, dar s-a vândut în doar câteva sute de exemplare și a fost tradusă în sârbă și greacă, în timp ce memoriile și romanul meu s-au vândut în zeci de mii de copii și au fost traduse în vreo 20 de limbi din toată lumea. Nu mă gândesc la vânzări când scriu, dar îmi face plăcere să am o audiență mai largă.

Scrieți atât în engleză, cât și în sârbă, limba dumneavoastră maternă. Nu vi se pare dificil să scrieți într-o altă limbă decât cea maternă?

Nu mi se pare atât de mult dificil, cât incitant și înspăimântător. În memoriile mele, am comparat acest proces cu cel de a conduce o mașină nouă și foarte rapidă: ai mai puține inhibiții și tabuuri,  te bucuri de drum, îți spui poveștile diferit față de vorbitorii nativ, dar te simți întruna tot mai aproape de un accident, de pierderea controlului. Vulnerabilitatea face parte din proces.

Putem spera să vă vedem la București în viitorul apropiat?

Am fost la București de mai multe ori și îmi place la nebunie orașul. Foarte curând, toți copacii vor fi în floare și nu e un alt loc mai frumos în care să vrei să fii. Aștept cu nerăbdare următoarea invitație!

 

Credit imagine principală: Martin Figura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *